Laborator SF

TÂLHARII DIN YZANDJAN

  • autor generic
    Miloș Dumbraci

Awwabegul împinse cu vârful încovoiat al papucului grămada de sfărâmături metalice și se strâmbă dezgustat. Privi spre cerul verzui încărcat de nori și mârâi din nou: nu-i plăcea deloc această provincie de graniță, umedă și rece, și ar fi preferat să se afle în însoritul Akkash, unde nu ploua decât dacă voia Împăratul. Care, din fericire, nu voia niciodată. Se întoarse spre caretă, sări greoi peste băltoacele maronii, ținându-și cu grijă ridicate poalele caftanului, și mârâi sictirit prin barba deasă:

— Câte?

Căpitanul micuțului grup de străjeri băștinași, un slăbănog jalnic de ponosit pentru un supus al imperiului, ridică umil din umeri:

— Cetăți-de-zbor? Șase până acum, mărite Saferi-sey.

— Că doar nu păsări kawa... Bineînțeles că cetăți-de-zbor! se rățoi demnitarul iritat.

Uriașul său sclav păzitor, chel și încărcat de mușchi, îi deschise impasibil portiera grea, iar roaba cu părul negru se aruncă în genunchi și mută covorașul stacojiu în fața pașilor nobili. Burtosul nu urcă însă, ci privi din nou spre văzduhul îndesat cu volburi și întrebă într-o doară:

— De plouat știu că toarnă mult în Yzandjan, dar cum stați cu furtunile cu trăsnete? Dese au ba?

— Mai deloc, stăpâne, făcu ochii mari lunganul. Adică vijelii-s des, dar cu fulgere... din când în când.

— Îhâm, mormăi gânditor demnitarul. Deci oricum, nu de șase ori la rând. Dar înnorat așa tare, asta e ceva obișnuit?

— Drept să zic... nu. Doar în sezonul ploios, dar acum nu suntem în el. Anul ăsta a fost mai ciudat... cred că-i supărat Orgo pe noi. Că și nori, și tâlhari cerești așa din senin... deh!

Saferi-sey îl privi dojenitor și făcu din cap un semn scurt către spânul său, care, la fel de tăcut, păși lateral, luă mâna de pe masivul topor de luptă și-l plesni zgomotos peste obraz pe localnic, de-i săriră lacrimi din ochi și stropi de scuipat dintre buze. Ceilalți trei ostași se uitară în altă parte, rușinați, iar fătuca-și lăsă grăbită privirea-n noroi, cu fața ascunsă de cozile de păr mătăsos, ca să nu adauge umilinței căpitanului de a fi bătut de față cu bărbații și pe cea a unei femei.

— De cât timp vă aflați sub oblăduirea Mărețului și Unicului Conducător? întrebă awwabegul, aproape blând.

— De vreo trei ani, îngăimă băștinașul, smerit.

— Și-n trei ani nu ați învățat că zeii vechi nu mai există? Ci doar Împăratul?

Temător pentru viața sa, soldatul nu răspunse, dar Saferi-sey continuă, privind în zare:

— Șase cetăți-de-zbor cu biruri, sfărâmate misterios, poate de furtuni, poate de tâlhari. Supușii vorbesc prostii despre credințe vechi, iar Cel Singur li se pare departe și, cine știe, nu destul de aspru. Iar vremea e stricată, poate, ridică demnitarul un deget și-l lăsă învăluit de vânt, doar zic și eu așa, poate cu gust de vrăji. Aș spune că Haru Kabban nu-i tocmai cel mai strălucit uwanar, nici măcar pentru acest sălbatic Yzandjan... Dar vom vedea ce are de zis.

Se întoarse brusc și se repezi hotărât spre caretă. Chelul deschise ușa și roaba se năpusti înăuntru la picioarele stăpânului, care flutură poruncitor din palmă fără să mai zică nimic. Sclavul masiv sări în spatele trăsurii și trase de manetă, iar esența-de-zeu curse prin țevile arămii către cele opt picioare și acestea fremătară și porniră grăbite, tropăind prin glod către castel.

Roșii la față, străjerii scuipară-n mocirlă cu ură, iar căpitanul șuieră furios către cotropitorul care acum nu-l mai auzea:

 — Las că mai vedem noi cine-o avea ultimul cuvânt, cu Împăratul vostru cu tot...

                                                                                                                   *

Cetățuia uwanarului arăta la fel ca întreaga provincie: sărăcăcioasă, dărăpănată și murată de ploaie. Zidurile cafenii ale fortăreței din bușteni erau ude și înțesate de o buruiană indigenă, un fel de mătasea-broaștei, iar pietrele din care fusese zidit așa-zisul palat al guvernatorului păreau a se afla încă pe fundul râului din care proveniseră, jilave și murdare. Doar capela pe jumătate ascunsă în spatele clădirii arăta curată, construită din lespezi albe și acoperită cu o boltă aurie, strălucitoare.

— Măcar vicarul își face treaba pe aici, după câte văd, șopti mai mult pentru el awwabegul, iar cei doi robi aprobară tăcuți, uriașul pentru că era mut, iar fata pentru că învățase prea bine să nu vorbească neîntrebată.

Doi servitori se repeziră cu plecăciuni spre caretă și înhățară cuferele. Saferi-sey observă, cu coada ochiului, că erau îmbrăcați în mantale ponosite, iar cel mai tânăr dintre ei, un băiețandru cu plete cafenii și ochi hoțoși, era mai atent la picioarele zvelte ale sclavei decât la treabă. ”Lipsiți și de prestanță, și de disciplină, tristă stare”, își ascunse el un oftat și păși grijuliu pe aleea de pietriș, către poarta conacului.

Se opri demn în dreptul ei și spânul se repezi și-o împinse cu umărul, apoi se strecură înăuntru, vigilent. Mulțumit, făcu spre demnitar o scurtă plecăciune, iar acesta intră și el, posomorât. Rangul său și calitatea de trimis special al monarhului suprem cerea să fie așteptat de întreaga curte locală încă din drum, dar iată că uzanțele fuseseră încălcate: încă un semn că în Yzandjan ceva era foarte, foarte în neorânduială.

Sala mare era rece, tăcută și întunecoasă ca un beci. Saferi-sey își strânse anteriul bogat în jurul trupului și înaintă spre tron, urmat de chelul încruntat și roaba brunetă cu ochii în pământ, dar și apăsat de privirile neprietenoase ale ostașilor înșirați de-a lungul pereților, sprijiniți în halebarde prelungi, de metal roșiatic. Pe jilțul de lemn, însemnat cu simbolul imperial al soarelui cu șase raze, zăcea prăvălit ca un bolnav un slăbănog sfrijit, cu șuvițele rare și cenușii căzând dezordonate peste ochii stinși. Din dreapta sa, șoptindu-i la ureche, îi privea iscoditor un bătrân înalt și arătos, învăluit de faldurile mantiei albe de prelat al Împăratului-Zeu, iar în stânga se îmbățoșa un tânăr blond de-abia ieșit din adolescență, albicios la față și încruntat.

— Uwanar Haru Kabban! tună poruncitor awwabegul. Sunt Saferi-sey, am venit din capitală, trimis de Unic pentru a cerceta jafurile asupra convoaielor cu biruri.

Guvernatorul flutură mâna stângă a lehamite, dar vicarul îl strânse de dreapta a încurajare și se grăbi spre musafir, zâmbind larg și călduros:

— Mărite dregător, fii binevenit și binecuvântat! Eu sunt părintele Oygares, prea-umilul slujitor al Marelui Singur! Ne bucurăm cu toții de venire și sperăm că ne vei aduce salvarea! În ciuda tuturor eforturilor viteazului comandant al Gărzii, arătă el spre tânărul în armură, nu am reușit să apărăm caravanele sau să aflăm ce se întâmplă, spre adânca amărăciune a uwanarului, care, iată, a căzut bolnav de supărare!

Haru Kabban se fâțâi nemulțumit în jilț, părând mai degrabă plictisit decât beteag, dar nu apucă să zică nimic, întrerupt de Oygares. Acesta își continuă pledoaria, chiar în timp ce făcea plecăciune după plecăciune:

— Dar sunteți probabil obosit după drum! Poftiți în odăi și odihniți-vă până la cină, e timp destul să vorbim!

Awwabegul privi iute către tron și, într-o singură clipită, se lămuri: guvernatorul se uita absent spre tavan, sfârșit, iar în ochii ofițerului de lângă el sclipea antipatia, nu dorința de a ajuta. Resemnat, își trase brâul peste burdihan, lăsând ca din greșeală să sclipească jungherul încrustat cu nestemate și pecetea de aur masiv, apoi grăi blazat spre prelat:

— Odaie. Vreau una singură pentru toți, îndreptă el degetul spre cei doi sclavi.

Vicarul își ridică ochii de la pietrele prețioase și protestă umil, cu ochii în jos:

— Dar cum, un așa preamărit oaspete să-și împartă camera cu robii! Nu, avem pregătite trei încăperi, încălzite toate!

Făcu un gest poruncitor spre servitorii din ușă, iar băiețandrul își desprinse cu greu privirea de pe curbele fetișcanei și dădu să se năpustească spre scări. Saferi-sey trânti însă furios din picior, spânul său răcni scurt ca o fiară și toți din încăpere tresăriră speriați, în afară de uwanarul nepăsător, pierdut în vise ori gânduri. Awwabegul zâmbi veninos și rosti calm către slujitorul pierit care scăpase cufărul pe jos:

— O singură odaie, am zis. Cu cine-mi împart eu camera e treaba mea!

Ridică întrebător din sprâncene, încadrat de umbra masivă a uriașului său paznic, iar vicarul cedă cu un zâmbet fals și plecă din cap spre băiețandru, a acord. Norii de afară părură a se îndesi și mai tare, iar ferestruicile înguste lăsară să se scurgă înăuntru mai degrabă umbră decât lumină, dar zâmbetele mincinoase ale celor doi bărbați se împletiră calde de parcă erau întru-totul în armonie, și voințele amândurora tresăltară, vibrante.

                                                                                                                   *

Saferi-sey se așeză pe scaun, încadrat de cei doi robi, și privi în jur la sala micuță și prost luminată de făclii, cu ziduri neregulate din piatră de râu.

— Nu prea e demnă de imperiu, așa e. Dar e solidă.

Spre deosebire de mai devreme, uwanarul era acum plin de viață, cu sclipiri jucăușe în ochii măriți. Și chef de vorbă din belșug.

— Clădim altă cetate, mai sus pe râu, însă deocamdată o folosim pe asta. E a fostului regișor de pe aici, Beyzeres sau așa ceva.

— Berișerek, îl corectă vicarul, întunecat de cine știe ce gânduri.

— În fine! exclamă guvernatorul, surescitat. Un laș oricum, a fugit din fața legiunilor noastre după ce kanjerii i-au omorât zeii. Glorie Împăratului!

— Glorie Împăratului! se grăbiră toți să exclame, unii mai cu sârg, alții cu mai puțină vlagă, după cum observă awwabegul.

— Crezi că el e de vină pentru jafuri? întrebă suav Saferi-sey, sorbind delicat un strop de vin turnat în cupă de sclava sa, direct din burduful adus de la Curte.

— Ei, jafuri! interveni prelatul. Furtuni, asta au fost! Șim cu toții că cetățile-de-zbor sunt vulnerabile la fulgere și pot exploda. Bum! pufăi el prin barba albă și râse fals, ca o capră cu tichie.

— Da, dar ar trebui lovite de trei-patru fulgere deodată. Care-s șansele? se încăpățână musafirul, amestecând cu lingura de lemn prin terciul fierbinte ce-i fusese pus în față, adus de un servitor direct de la bucătărie.

Mirosea apetisant a carne fiartă și legume proaspete: nu tocmai artă culinară imperială, dar se pare că se pricepeau și băștinașii la ceva până la urmă.

— Bun, de la trăsnete să zicem c-a plesnit esența-de-zeu și a omorât echipajul, dar unde-i aurul?

Haru Kabban ridică din umeri, nepăsător, îndesă în gură o bucată fierbinte de grăsime și mormăi, șuierând cu limba arsă printre buzele unsuroase:

— Argint, că asta scoatem de prin minele din Yzandjan. Și greu și p-ăla, mor ăștia pe capete pentru fiecare uncie smulsă din stâncile neroditoare. L-au furat nemernicii, bineînțeles!

— Cine? întrebă scurt Saferi-sey, scufundând miez de pâine în castron, cu picioarele rășchirate comod într-o parte și alta a scaunului.

Roaba se aplecă să-i lege sandaua, mirosind în trecere aburii ce se ridicau ispititori din tocană. Se îndreptă iute cu o expresie nedefinită pe fața drăgălașă, privi scurt cu ochii negri ca noaptea spre oala mare din care se serveau ceilalți direct din mijlocul mesei și se retrase la locul ei, fără o vorbă.

— Păi, sătenii. Niște hoți sălbatici, proști și fără niciun rost. Și habotnici în tâmpeniile lor! Ar trebui să-i vindem pe toți ca sclavi și să abandonăm țara asta ploioasă! se ambală uwanarul, gesticulând larg cu lingura și împroșcând vorbele cu tot cu stropi de sos.

Vicarul se aplecă spre el și-i puse o mână pe umăr, liniștitor, privi strâmb spre tânărul blond care mesteca tăcut, cu genunchiul lipit de cel al lordul său, și-l întrerupse pe guvernator:

— Sunt anumite obiceiuri acceptate în Imperiu, dar disprețuite aici, și unii țărani nu-l văd cu ochi buni pe mărețul Haru Kabban. Dar, se grăbi el să adauge, apăsat de uitătura dușmănoasă a ofițerului bălai și de cea nedumerită a guvernatorului, ne străduim să-i civilizăm! Și nu e nimic misterios de cercetat, doar furtuni și hoți!

Saferi-sey înghiți dumicatul sub privirile atente ale roabei și continuă netulburat:

— Dar poate că există tâlhari? Pirați cerești? Poate că ei doboară cetățile-de-zbor și le pradă, iar nu vijelii venite așa, din senin?

— Ei, poate c-or fi, dar dacă-i prindem deîndată îi căsăpim fără milă! exclamă belicos uwanarul și bău entuziast din cupa de vin, ciocnind vesel cu bălaiul.

Pentru o clipă, ochii săi și ai ostașului se luminară de-o căldură ascunsă; cei ai vicarului se umbriră de dispreț; iar cei ai awwabegului sclipiră de interes. Apoi toți se grăbiră să-și ascundă sufletele la loc și să înfulece de parcă erau hămesiți, lăsând liniștea grea să coboare apăsătoare.

 — Deci există pirați sau nu? rupse tăcerea burtosul, politicos, dar cu privirea fermă, dublată de cea amenințătoare a malacului. 

Guvernatorul mormăi ceva, prefăcându-se preocupat de mâncare, apoi se ridică brusc, înflăcărat, și începu să dănțuiască vesel, chiotind pe vreo muzică auzită doar de el. Tropăi frenetic două-trei minute, gâfâind, după care se așeză la loc în scaun și începu surescitat să discute cu însoțitorul său, amestecând grăbit cuvintele de-a valma, despre cele mai bune rase de câini de vânătoare, lemnul cel mai potrivit pentru arcuri lungi și felurile diferite de a ugui ale porumbeilor din provincii.

Lângă el, tăcut, prelatul ciuguli nițel de pe un copan și sorbi vin încă și mai puțin, privindu-l fix pe awwabeg, de parcă aștepta să se întâmple ceva. Acesta însă, roșu ca focul la față ori de la iuțeala tocanei, ori de la prea mult vin, doar îi zâmbi șerpește și nu mai zise nimic, lăsat pe spate în scaunul larg și servit degrabă de roabă la fiecare gest aproape nevăzut. Privi prelung spre aristocratul slăbănog și agitat, către ofițerul frumos ca o femeie și vicarul tot mai impacientat, și peste jumătate de ceas se ridică din senin și plecă spre odaie clătinându-se, sprijinit de uriașul musculos.

                                                                                                                   *

Mâinile delicate ale roabei cotrobăiau grăbite prin sufertaș, răsturnând tuburi chihlimbarii, casetuțe de os și pungulițe puternic mirositoare. Privi cu iuțeală peste umăr la bărbatul gras prăbușit fără suflare peste patul cu așternuturile nedesfăcute, vinețiu la față, și la malacul alb ca varul căzut la fel de neînsuflețit pe un scăunel cu trei picioare ce gemea sub greutatea sa, apoi pufni mulțumită când găsi ce căuta și se apropie de Saferi-sey.

Îl apucă de nasul rece ca gheața și-i potrivi câteva perne sub ceafă, îi descleștă cu greu fălcile de porc și-i trase afară limba albăstrită. Desfăcu recipientul rotund de pomadă, scoase cu vârful degetelor un gogoloi de unsoare gălbuie și și-o întinse peste palme și încheieturi, până la coate, mormăind în șoaptă incantații. Le apropie laolaltă și mâinile se subțiară mlădioase și se împletiră precum un vrej, apoi le strecură cu dibăcie pe gâtlejul demnitarului și cotrobăi, cu ochii închiși.

— Aha, mormăi satisfăcută, aici mi-erai! Credeați că o păcăliți pe bătrâna Djamma? După atâtea mii de ani de știință, măi copii proști?

Scoase palmele afară, strângând între ele un bulgăre verzui micuț, zemos.

— Venin de viperă și sevă din copacul-morții. Și niște zeamă de iarba-amorțelii! Da, da, da, cine ne-a otrăvit știa ce face...

Ridică așternutul și strecură mizeria ucigătoare sub ea, apoi trase bine de cearșaf și-l lungi pe grăsanul încă țeapăn ca un mort. Îl acoperi cu pledul până peste cap, se spălă pe mâini cu apă din ulcica de la fereastră și se strecură pe lângă malacul nemișcat, alunecând cu ușurință prin ușa abia întredeschisă în bezna de pe coridor.

De la catul de jos se mai zărea doar o dâră firavă de lumină palidă, scăpată din bucătărie. Djamma rânji și începu să coboare lent treptele una câte una, fără ca măcar să se uite la ele în întunericul absolut.

— Ei, și-acum să vedem dacă intuiția-mi are dreptate ca de obicei, șopti ea, alunecând nevăzută de-a lungul peretelui.

                                                                                                                   *

— Zici că-l doare burta pe stăpân? Păi dacă s-a hămesit la mâncare, deh, se mai întâmplă.

Fetișcana zâmbi sfioasă către puștanul cu plete cafenii și, rușinoasă, recunoscu:

— Așa e Saferi-sey, lacom la toate...

Băiatul lăsă jos ultimul castron spălat, se șterse pe mâini și se hlizi obraznic:

— Chiar la toate? Și... le primește când le cere?

Djamma, ghemuită pe scaun ca un animal firav, își plecă ochii stingherită, întinse în sus un picioruș alb, micuț și catifelat, și începu să se joace cu papucul cu toc. Se uită lung la unghiile îngrijite și șopti, fără să ridice privirea:

— Păi dacă cere... el e stăpân și eu sclavă. Dar... nu e așa rău.

Fără să-și poată desprinde ochii de la coapsele fine de peste care poalele alunecaseră cam mult, slujitorul se încordă, deranjat de pantalonii de postav deveniți brusc prea strâmți între picioare, și bâigui:

— Nu-i rău? De ce?

— Păi, zâmbi Djamma din colțul gurii strânse ca un botic cu buze cărnoase, pentru că-mi place.

Puștanul înghiți în sec și dădu să zică ceva, dar nu reuși decât să se bâlbâie, rămas fără cuvinte. Fata se ridică de pe scaun și se aplecă spre el, iar despicătura de la guler se roti obraznică, lăsând să se întrevadă sânișorii fermi, țuguiați ca două pere savuroase.

— Ce-i aia? susură ea, arătând spre tava pregătită pe marginea unei măsuțe.

 Cu părere de rău, servitorul se întoarse scurt către ceainicul de argint, înghesuit de-o cană de porțelan scump și-o cutiuță azurie cu capacul bine strâns.

— Aia? Pentru uwanar, porția de dimineață. Cea pentru noapte o are deja-n dormitor, i-a dus-o al lui, dar dimineața ăla trebuie să schimbe garda, pe-asta i-o duc eu.

Se strâmbă fugar, de parcă ar fi simțit un gust scârbos în gură:

— Și nu-mi place deloc. Dar lasă asta. Vorbeam despre...

Se întoarse și se izbi de fetișcană, care se apropiase neauzită. Îi simți trupul moale și fierbinte și fu învăluit de parfumul ei de flori, de curat și de femeie tânără, și-i scăpă fără voie un oftat. Ea râse, dar nu-l slăbi:

— Porția de dimineață din ce?

— Nu contează. De kahwa.

— Și-n cutiuță?

— Ei, se codi băiatul, în cutiuță ce să fie? Niște, ăăă, niște miere, desigur.

— Bine, se bosumflă roaba.

Tăcu nemișcată pentru câteva clipe, cu ochii goi de parcă vorbea singură în gând, apoi zâmbi din nou:

— Cred că știu ce i-ar prinde bine stăpânului, și poate dup-aia adoarme adânc... lăsă ea să plutească între ei sugestia grea de promisiuni dulci.

Flăcăul ridică din umeri, încă rătutit de fierbințeala ce-l zăpăcea dinspre vintre spre cap, iar ea continuă:

— Niște jarwa, să-i fac un ceiuț pentru burdihan. Găsim?

Băiatul privi grăbit prin jur și, încântat, scoase un ”Ha!” mulțumit. Arătă cu degetul o legătură de ierburi uscate cocoțată pe cel mai înalt raft, apoi se încruntă, confuz:

— Dar nu ajung acolo, nici măcar cu scaun... Va trebui să-l trezesc pe bucătar, ca să aducă scara.

— Ei, gânguri fata, ba ajungem, nu mai trezi pe nimeni! Uite, mă ridici tu pe umeri, și-o iau eu. Ce zici?

Slujitorul nu mai spuse nimic, fericit de idee. Oftă din nou fără voie și se repezi grăbit spre raft, se opri lângă el și-o privi cu ochii lărgiți, nerăbdător. Djamma se apropie încetișor de el, întărâtându-l cu unduirea șoldurilor micuțe, se lipi de el, îi luă mâinile și i le adună între ei, în dreptul piepturilor. Simțindu-le împunse de sfârcurile tari, băiatul încremeni nedumerit, dar fetișcana râse încetișor și începu să se cațăre pe el, frecându-se fugar de cele mai încordate părți, și-și puse cu delicatețe talpa fină în palmele lui. Se încordă icnind ușor și se întinse după legătură, chinuindu-se ceva timp fără să reușească să o apuce.

Flăcăul nu protestă deloc, cu ochii lipiți de coapsele cabrate și de petecul care se ghicea între ele din întunecimea rochiei largi. Nu mai vedea nimic în afară de minunata priveliște; nici măcar silueta uriașă care se strecură pe vârfuri în bucătărie, ridică încetișor capacul cutiuței albastre și lăsă să cadă în ea ceva mișcător, ca un fir de ceață neagră.

                                                                                                                   *

— Stăpânul vă poate primi acum!

Glasul bătrânului ușier tremura, iar ochii încețoșați i se strângeau spasmodic sub fiecare urlet care răzbătea din iatacul guvernatorului, de parcă l-ar fi izbit direct în inimă. Dădu să protesteze când văzu că înaintează și cei doi robi, dar awwabegul îl străfulgeră cu o privire rea și moșul amuți, cocoșat ca o țestoasă speriată.

— Dar bună dimineața, exclamă teatral Saferi-sey, cu sclipiri dușmănoase-n ochi. Sau poate că nu e chiar așa de bună?

— Tuuu! răcni comandantul gărzii. Ucigașule! zbieră el furios și dădu să apuce mânerul spadei cu dreapta, dar uwanarul care se tăvălea în pat îl strânse mai tare de stânga și-l trase spre el, iar ofițerul se aplecă îngrijorat și-l mângâie pe obrazul aproape străveziu.

— Vino mai aproape, îngăimă Haru, parcă și mai sfrijit ca de obicei și cu ochii chiar mai stinși decât în prima zi.

Gemu și se ridică în șezut, iar pe la colțul gurii i se scurse un firișor de negură întunecată. Bălaiul dădu să i-o șteargă, dar ea viermui cu iuțeală peste obraz și i se înfipse în ureche. Slăbănogul tresăltă cutremurat și zbieră din nou ca un vițel înjunghiat, strângând așternutul cu degetele ca niște gheare până când acesta pârâi și se crăpă.

— M-ai otrăvit! șuieră el spre Saferi-sey.

— L-ai otrăvit! mârâi și blondul.

Calm, awwabegul se întoarse spre sclavii săi, prefăcându-se nedumerit.

— Eu? Am otrăvit eu vreo mâncare? Sau kahwa, ori chay?

Robii clătinară amândoi din cap, negând vehement fără cuvinte.

— Așa ziceam și eu, ridică din umeri musafirul și-și desfăcu brațele cu palmele în sus, a neputință. Ba parcă dimpotrivă aș zice...

Se apropie de ofițer și-l împunse cu degetul în soarele din centrul platoșei.

— ... aș zice că voi m-ați otrăvit pe mine. Și-ș tare curios de ce.

Ostașul pufni și întinse din nou mâna spre armă, dar malacul i-o apucă strâns și țâțâi printre buze, dezaprobator.

— Șii foarte bine că nu mâncarea mi-ai înveninat-o, să nu ne mai ascundem după deget, scrâșni din dinți guvernatorul, îndoit de durere.

— Bine, râse awwabegul ca de-o glumă bună. Atunci probabil că te referi la esența-de-zeu pe care o tragi pe nas de trei ori pe zi.

Haru Kabban și ofițerul se priviră scurt, după care bolnavul răbufni:

— Da, fir-ar ea să fie! Ce i-ai făcut? Oprește-o!

Gemu și-și înfundă capul în pernă, gâfâind de chin. Saferi-sey se întoarse spre Djamma:

— Ce i-am făcut? Și o putem opri?

— Desigur, stăpâne, se înclină ea respectuoasă. E doar stricată cu niște scursură de zeu-rău, care poate fi scoasă de cineva priceput.

— E doar stricată și poate fi oprită, repetă demnitarul amabil, rânjind, și-și mângâie burdihanul. Așa cum am oprit și otrava pe care mi-ați turnat-o în tocana de aseară, dragi gazde. Deci, priceperea o avem. Rămâne de văzut dacă avem și dorința...

— Ce vrei? exclamă rugător blondul.

— De la tine? Nimic. De la el... răspunsuri. A, că veni vorba, mai are cel mult un ceas până moare, asta așa, ca să știți.

Uwanarul privi îndurerat spre bălai și clătină din cap, a refuz. Acesta însă strânse din dinți, oftă și zise:

— Ba da, Haru. Nu te sacrifica pentru mine. Întreabă, scuipă el spre awwabeg.

— Neînțelegeri? Deja? îl ironiză grăsanul. Fie, trei întrebări, trei răspunsuri, apoi leacul.

Bolnavul dădu din cap, iar musafirul se lăsă pe spate, sprijinindu-se relaxat de pieptul masiv și tatuat al malacului, și întrebă:

— Nu e vorba de furtuni cu fulgere, e adevărat? Ci de pirați.

Ofițerul privi scurt spre suferind și răspunse, aproape neauzit:

— Da. Cetățile-de-zbor au fost jefuite de pirați.

— Care i-au surprins cu ușurință pentru că...

— ... eram de-ai lor. Tâlharii sunt oamenii mei din gardă.

— Conduși de tine. Și nu pentru arginți, care nu vă folosesc la nimic în sălbăticia asta, ci pentru esența-de-zeu. Ca s-o tragă pe nas iubitul tău.

Blondul ridică din umeri, parcă ușurat de adevăr:

— Asta a fost o întrebare?

— Ei, da, răspunse mărinimos awwabegul. Deci mai rămâne una: ce loc are vicarul în toată schema asta? Trage și el pe nas? Folosește banii pentru splendida capelă care e clar că nu poate arăta așa din fondurile zgârcite ale unei provincii de graniță? Are alte... plăceri?

Ofițerul dădu să răspundă, dar Haru i-o tăie:

—  Nu. Nu are alte plăceri, nu trage pe nas, iar o mică parte din bani i-a folosit la capelă, dar restul sunt pur și simplu depozitați în beci. Dar răspunsul la ”de ce?”, după ce mă vindeci!

— Corect, corect, fu de acord Saferi-sey. Djamma, fă-o! porunci el spre sclavă, fără măcar să se întoarcă.

Fetișcana îngenunche, murmură un șir de cuvinte și-și dădu ochii peste cap, iar din ei începu să curgă câte un firicel de lacrimi. Ajunse la podea, ele șerpuiră parcă îndrumate de-o voință animalică, drept spre baldachinul uwanarului, urcară pe picioarele patului și se încolăciră peste gambele nobilului. Acesta urlă îngrozitor și din gură, nas și urechi îi răbufniră norișori negri denși, care i se scurseră lent peste trup, lăsând urme roșatice unde ardeau pielea, și se amestecară cu lichidul transparent. Ca din senin, firicelele plesniră prin aer precum niște tentacule și se înfipseră înapoi în ochii sclavei, dispărând de parcă nici nu ar fi fost.

Haru Kabban trase aer adânc în piept, se cutremură și suflă tare, ușurat. Se pipăi neîncrezător pe piept și peste ochi, își băgă degetele grijuliu în urechi și-n gură și-apoi spuse, încă sfârșit:

— Nu noi te-am otrăvit, ci vicarul. De ce? O să vezi.

Făcu un gest către ostașul îngenuncheat lângă el, galben de îngrijorare, iar acesta încuviință cu o plecăciune, tremurător, se strecură sub pat și trase afară un cufăr. Îl împinse dușmănos cu piciorul spre awwabeg și pufni:

— Na, desfă-l și te lămurești ce-i cu Oygares. N-aveți decât să vă spălați pe cap unul cu celălalt, două scârbe otrăvitoare lipsite de onoare ce sunteți... Și cu robii tăi cu tot!

Malacul se apropie de ladă, își dădu jos din spate securea de război și-i înfipse lama în încuietoare, pe muchie. Se apăsă pe ea, scrâșnind din dinți, iar capacul trosni și țâșni în sus. Ca un vârtej, răbufni afară o erupție de esență-de-zeu stătută, iar peste Saferi-sey și sclavii săi coborâră întâi frigul, apoi întunericul și liniștea.

                                                                                                                   *

Încet, pas cu pas, Djamma începu să simtă și să audă. Întâi umezeala slinoasă pe piele, după care mușcătura răcelii, iar la urmă picuratul ritmic și uguitul straniu, nelumesc. Deschise ochii: beznă completă, doar un punct micuț de lumină undeva deasupra, foarte sus. Irișii i se lărgiră felini și-și schimbară culoarea din negri în stacojii.

Patru siluete, cuprinse în cercul de piatră al unui puț. Cea mai în dreapta, ea. În mijloc awwabegul și dincolo de el malacul, toți bine legați cu frânghii de scaune din lemn cu picioarele ascuțite ca niște țăruși și înfipte bine în pământ. Iar față în față cu ei, înlănțuit cu fâșii de nor, un uriaș și dezgustător zeu cârpit.

Asta era cea mai apropiată descriere a entității ciudate care aproape că-i strivea, la doar un pas de ei: o cârpeală din bucăți de zei recuperate din cetățile-de-zbor jefuite, adunate și cusute cu vrăji într-o creatură bolnavă, rănită și îndurerată, dar nu mai puțin puternică decât un zeu întreg, și cu siguranță mai periculos în nebunia sa furioasă.

Zeul undui spre ei, adulmecând, și ugui confuz, dar curios. Fărâma de cer se lărgi și tresăriră laolaltă, retrăgându-se instinctiv în umbră, iar de sus coborî lent, cu scârțâituri de scripete vechi, o formă omenească. În jurul său dansau fulgere albăstrui și roșiatice, trosnind și desenând umbre efemere peste roba albă.

 — Deci așa, ne lăsăm greu...

Glasul ferm și aristocratic al vicarului se rostogoli de-a lungul pereților, stingându-se treptat, în răsunet vag de ecou. Nu primi nici un răspuns. Nervos, împroșcă în jur un evantai de trăsnete și insistă:

— La otravă ai supraviețuit, stimate awwabeg, dar unui zeu nu-i poate rezista nici un om. Iar odată înghițit de-un zeu bolnav și rău, ca drăgălașul de colea, chinurile sunt eterne și, vai, atât de dureroase...

Tot nici o replică. Nedumerit, Oygares se apropie de Saferi-sey și-l pălmui, dar cum îi atinse obrazul rece precum gheața, sări înapoi ca ars. Se întoarse la burtos și-i ascultă cu atenție respirația, apoi încercă să-i audă inima. Nimic. Mârâind, trecu la malac: și acesta era mort. Își puse apoi urechea pe sânul micuț al sclavei și rânji:

— Ei, na! Ditamai bărbații au murit de frică, și-o puștoaică a rămas vie! Ca să vezi unde se ascunde curajul!

— Neașteptat, de la cineva din imperiu? grăi încetișor fata.

Vicarul se strâmbă, neplăcut surprins:

— Adică? Ce, eu nu-s din imperiu?

Djamma râse:

— M-ai păcălit în castel, Oygares, dar să nu o lungim cu snoave fără rost. Și chiar, să mai ținem această șaradă? Pe unde zace bietul Oygares, cel adevărat? Și uwanarul știe cine ești, sau e doar un drogat pe care-l joci cum vrei?

Prelatul ridică din umeri:

— Oygares? Pe un fund de mină de argint, acolo unde e locul tuturor câinilor cotropitori, nu al bieților mei frați înrobiți. Cât despre Kabban, ce să știe, tăntălăul? În afară de tras pe nas și păpușa lui în armură, nu îl interesează nimic, a fost prea ușor să-l aduc pradă ispitei și să-i strecor în ureche propriile mele idei. Cât despre frumușelul bălai care ar fi trebuit să-l apere de băștinașii cei răi și obraznici, ca mine, el are mintea doar la paloșe, de toate felurile...

Fata aplecă nițel capul într-o parte:

— Să știi că tocmai prin asta mi-ai dat de bănuit prima dată. Pentru imperiali, nu-i nici o problemă; dar pentru yzandjani? O scârboșenie! Ironic, poate altfel nu m-aș fi prins. Deci ei nu știu că ești vrăjitor.

— Nu.

— Iar numele nici atât nu-l bănuiesc, nu?

— Numele... ce importanță are cum mă cheamă? Sunt doar un luptător pentru libertate împotriva acestui imperiu hrăpăreț și sadic!

— Da, doar un oarecare... În castel nu am putut să-ți văd aura de mag, dar aici o zăresc prea bine. Și acum înțeleg de ce.

Vicarul nu răspunse, prefăcându-se preocupat să cerceteze sigiliul de la brâul lui Saferi-sey.

— A, ăla nu e adevărat, îi atrase atenția puștoaica. E la fel de fals ca și tine. În palat nu te-ai dat de gol pentru că era casa ta, Berișerek, rege al acestei țări, și-o vrăjisei din timp... Totuși, pentru un rege nu e o țintă cam slabă un biet uwanar cu mințile slăbite? Chiar îți trebuie un zeu pentru asta?

Bătrânul pufni disprețuitor și-și îndreptă umerii orgolios, iar trăsnetele erupseră în jurul său precum o floare de foc.

— Așa crezi tu? Nu, roabă, pe-ăsta îl cresc pentru ceva ce mă va păstra în legende.

Djamma îl privi cu respect și chiar o urmă de simpatie.

— Aaaa, visezi la o țintă demnă de un rege? Adică asasinarea unui împărat, poate?

Berișerek scuipă scârbit și aruncă un fulger spre ea, mânios:

— Așa crezi tu, că o să stau acum să-ți spun ție ce am de gând?! V-am adus aici ca să vă dau zeului cârpit, nu să trăncănim. Și asta o să și fac.

Porni hotărât spre creatură, dar sclava strigă după el:

— Păi cu ceilalți doi s-ar putea să fie o problemă: sunt cam morți.

Regele se opri și se întoarse spre ea, batjocoritor:

— Așa și? Ce crezi, că suflete nu mănâncă? I-o fi milă?

Fata râse:

— Păi, moșule, aici ar fi o mică încurcătură, dacă tot suntem la ceasul sincerității: ei nu au suflete. Nu au avut niciodată.

Malacul mort deschise brusc gura și șuieră ușor, apoi tot mai tare și mai tare, pe măsură ce se dezumfla ca o bășică plină de aer și spartă de-un spin. În câteva clipe, nu mai rămaseră din el decât hainele și securea. Nedumerit, Berișerek se apropie. Tresări surprins când și awwabegul fâsâi la rândul său și se topi, lăsând în urmă doar un morman de veștminte împopoțonate. Se întoarse încruntat spre sclavă și încremeni: fătuca se mărise de trei ori și se opintea în frânghii cu toată puterea a trei rânduri de brațe, bine sprijinită pe podea cu trei perechi de picioare.

— A, deci nu sunt singurul vrăjitor din această încăpere... Ei, lasă că mai vedem noi!
            Se repezi uluitor de repede pentru vârsta sa către zeu și făcu grăbit un gest complicat, iar legăturile de nori plesniră și se desfăcură. Zeul vui și se învârteji, în același timp în care Djamma reuși să se desprindă din frânghii. Entitatea urlă și se năpusti flămândă, despicată în sute de guri înțesate cu dinți mărunți, zimțați. Sclava rămase calmă, nemișcată, și rânji rece. Zeul icni și se opri scârbit, apoi se întoarse pe dos și se încovrigă într-un curcubeu întunecat, șerpesc.

— Ce mama demonilor?! exclamă Berișerek.

Înfășură un mănunchi de fulgere și-l repezi spre Djamma. La fel de liniștită, ea râse gros, deschise gura larg precum o fiară și le înghiți, le mestecă și le scuipă afară înnodate, pâlpâind secate de sclipire. Scoase o limbă lungă, de culoarea cărnii putrede, și împroșcă din ea un nor negricios de venin, care stropi roba magului și-o arse, sfâșiind-o în fâșii. De pe sub ea se zări însă sidefiul nevătămat al unei armuri magice ușoare, iar regele râse și el și strigă:

— Deci suntem egali, vrăjitoare! Nu mai bine vii alături de mine, să scapi de sclavie?

— Dar nu sunt roabă, prostule, nu ai înțeles nimic. Sunt rudă a Împăratului și nu o să-mi trădez sângele. Mai bine mi te dai tu de bunăvoie, și poate că Singurul te va ierta. Sau poate nu, doar el știe.

— Crezi că așa se termină? flutură regele furios un deget acuzator spre ea. Că suntem doi magi la o bârfă? Ei, draga mea, mai am un secret...

Bărbatul întinse mâinile spre pământ, cu palmele larg deschise ca niște gheare de vultur, și lăsă să se scurgă pe sol un mănunchi de trăsnete, cântând în același timp o chemare. Fulgerele se lungiră în linii drepte, formând o pentagramă, și începură să fiarbă împroșcând piatră topită, roșie. Bolovanii plesniră ca niște bostani răscopți și din ei răsăriră lujeri întunecoși de beznă, zbierând. În câteva clipe, tresăltând, luară forme vagi de înaripate cu gheare și colți și lunecară flecare în jurul fetei, dansând flămânzi.

— Demoni! Cum ai reușit? scânci Djamma.

— Contează? Ce e important este câtă suferință îți pot provoca ei. Atât de multă încât până la urmă vei ceda, știi asta. Și-atunci nu mai bine renunți de acum și scutești durerea?

Fetișcana privi prelung spre creaturile infernale ce-o înconjurau în rotocoale tot mai strâmte, lăsă umerii să-i cadă și recunoscu, frântă:

— E adevărat. Nu le-aș putea rezista... nu are rost.

Își trase înăuntru mâinile și picioarele suplimentare și se micșoră la loci, după care îngenunche supusă:

— Spune ce vrei, rigă, sunt roaba ta.

Regele râse și plesni din fulgere ca dintr-un bici, iar demonii se adunară în jurul lui, ascultători.

— E bine că-ți știi locul. Ce vreau? Să ajung la Palatul Imperial, în odăile Împăratului, iar tu știi calea pentru salt. Hai!

Fata oftă și se ridică, cu ochii în pământ. Făcu o pasă în aer și în beznă se despică o deschizătură rotundă, prin care se întrevedea inconfundabilul cer albastru al capitalei. Se apropie de zeu și încălecă pe el în spatele magului și-a demonilor, iar creatura tresări ca arsă și fremătă. Se îndreptă însă sub harapnicul regelui, uguind, și se strânse în sine, gata să țâșnească.

Apoi sări.

                                                                                                                   *

Cu un trosnet năprasnic, zeul se împiedică și se sfărâmă, prins în plasă. Bărbații cu cozi negre care se antrenau pe marginile curții uriașe rămaseră o clipă cu gurile căscate, după care anii de antrenament le copleșiră instinctele și se năpustiră spre lăncile de aramă, cu pieile de fier tresăltându-le sclipitoare.

Djamma și Berișerek zăceau lungiți pe jos, amețiți de căzătură. Se ridicară în genunchi în același timp, iar bătrânul șuieră furios:

— Asta nu e Palatul Imperial din Akkash!

Fata râse zglobiu:

— Akkash este, să știi! Ce-i drept, am nimerit în garnizoana kanjerilor, vânătorii de zei ai împăratului, deci zeului tău cârpit nu o să-i meargă prea bine de-acum.

Magul urlă mânios și se rățoi spre ea:

— Ei bine, dacă eu și zeul meu o să murim aici doar pentru că o roabă mincinoasă este fidelă împăratului stăpân de sclavi, atunci o să mori și tu, tot aici, tot acum, chiar dacă e ultimul lucru pe care-l mai fac!

Plesni din biciul de fulgere, iar demonii se năpustiră spre Djamma, flămânzi. Fata zâmbi, ridică poruncitor un deget și djinii se opriră supuși, tremurând. Arătă cu vârful lui spre pământ și creaturile întunericului scânciră, își strânseră aripile și se înfipseră printre pietre, dispărând, spre groaza și uimirea lui Berișerek.

— Vezi, îl zeflemisi puștoaica, așa sunt bărbații: le spui, dar nu ascultă! Ți-am zis: nu sunt o roabă, ci rudă a Împăratului. Și doar nu crezi că un simplu muritor are puterea să supună întreaga lume, nu? Deci, evident, și rudele lui vin de pe același cerc al iadului, unul mult mai adânc decât jalnicii demoni de rangul șase supuși de tine... care te vor primi cu drag la ei acasă!

Fata strigă un cuvânt prelung, horcăit, iar magul urlă înspăimântat și se scurse în pietriș, încercând disperat și zadarnic să se agațe cu unghiile de lumea sa. Un kanjer se apropie în fugă, în timp ce restul măcelăreau zeul, și-o ridică de braț pe fătuca speriată, iar aceasta-i șopti sfioasă:

— Vai, în numele Împăratului, ce groaznice întâmplări! Rogu-te, viteazule, îndrumă-mă spre vila awwabegului Saferi-sey, căci sunt doar o roabă proastă rătăcită de curajosul ei stăpân în timp ce acesta a înfrânt dușmanii Unicului, slăvit fie-i numele!

Izbucni în lacrimi, biată puștoaică zăpăcită, iar ostașul se înduioșă și-o luă în brațe, protector. 

                                                                                                                   ***

 

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică