Trei texte de Cornel Robu

SARCASM CU ZÂMBETUL PE BUZE

  • cornel robu
    Cornel Robu

Istoria românilor – așa cum a fost ea „cu adevărat”, istoria „reală” și mai ales „istoria mentalităților”, văzută la scara cotidianului, a „vieții de zi cu zi” și de la nivelul „firului de iarbă”, al „omului de rând”, cel care nu „face istoria”, dar o suportă ”’ s-a scris, cum e și firesc, punânduse la contribuție și mărturiile rămase de la „călătorii străini prin Țările Române”, cum se intitulează o masivă colecție de documente, inițiată în 1968 de Editura Șiințifică din Capitala României și ajunsă în 1983 la al VIII-lea volum (687 pagini, format mare), dacă nu cumva seria editorială a mai continuat și după aceea. Trecuse deja o jumătate de secol de când Nicolae Iorga publica una dintre cărțile sale magistrale, Istoria românilor prin călători (4 volume, 1920-1922; ediția a II-a, amplificată, a apărut tot în patru volume, în anii 1928-1929).

Atunci, cu aproape un secol în urmă, eruditul și a-toate-știutorul savant nu avea cum să prevadă, de bună seamă, că printre respectabilii călători reali, „în carne și oase”, cu diligența, cu poștalionul, mai apoi și cu „drumul de fier”, aveau să se strecoare și suspecți călători clandestini coborâți nu din „viața reală”, ci „doar” din pagini de carte scrise cândva peste mări și țări, din „viața cărților”, nu din viața cea adevărată a acelor țări. Așadar, nu din realitate, ci din ficțiune. Dar un personaj ficțional precum Lemuel Gulliver, imaginat în secolul al XVIIIlea de Jonathan Swift, rămâne, nu-i așa?, mai cunoscut și mai familiar oricărui cititor de azi, și nu numai din Marea Britanie, decât nenumărații cetățeni impozanți, respectabili și onorabili, care vor fi existat plini de sine, „în carne și oase”, cu acte în regulă de la starea civilă, în realitatea demografică efectivă a acelui timp și-a acelui loc, printre contemporanii ilustrului scriitor.

Există însă, înregistrată ca atare de istoria literaturii române, și o tradiție inversă, aceea a „însemnărilor de călătorie” rămase de la călătorii români prin țări străine și, acum de curând, avem neprevăzuta ocazie de a-l întâlni din nou pe Gulliver, de data aceasta în pitoreasca postură de Dinicu Golescu britanic simulând ironic intenția de-a aduce cu respect la cunoștința prea-luminatului său monarh, la întoarcere, minunatele înfăptuiri și binechibzuitele rânduieli pe care le-a văzut cu ochii lui în Capricia (recte România, dacă mai trebuie spus), pe malurile fluviului Dembowitz, spre a fi puse în aplicare și pe malurile Tamisei.

„Ultima aventură” a lui Gulliver imaginată de Mircea Opriță este însă nu numai o călătorie în spațiu, dar și una în timp. În a sa Călătorie în Capricia,subintitulată Cu adevărat ultima aventură a lui Gulliver (Editura Eagle / Eagle Publishing House, București, 2011), scriitorul român îi oferă, în plus, multumblatului personaj adoptiv și ocazia, inedită pentru el, de a descinde nu într-o „istorie reală”, ortocronă, ci într-o „istorie alternativă”, alocronă, mai puțin uzuală în utopie, dar curentă și definitorie în istoria contrafactuală și în ucronia din science-fiction. Ajuns în Capricia pe calea mărilor și oceanelor, la bordul unei corăbii cu pânze, cu care era deprins încă din clasicele Călătorii ale lui Gulliver (Gulliver’s Travels, 1726) consemnate de părintele său legitim, Jonathan Swift (1667-1745), dumnealui Lemuel Gulliver are parte de două devastatoare furtuni pe mare, în timpul cărora, fără să-și dea seama, face două „salturi în timp” (time jumps) sau „alunecări în timp” (time slips), prin care-și face intrarea și, respectiv, ieșirea (întoarcerea) din ficționala „istorie alternativă” a Capriciei. Hazardul naufragiului (al vasfrângerii ”’ ce arhaism minunat!...) este și un hazard al alunecării în timp, și aceasta îl poartă ca din întâmplare pe mult încercatul navigator britanic tocmai într-un moment când în Capricia cârmuiește sub aparențe democratice, sub o mască binevoitoare, dar de fapt cu orgoliu, ranchiună și cu politicești tertipuri nimeni altul decât „principele Trosnack”, „Marc-Aureus Trosnack, principe jucător” (ghici ciupercă cine-i!...), și când toată lumea încă își mai amintește cu repulsie de „întunecații ani-lumină” ai „principelui Ciocesko” (de data asta ghicitoarea adresată ciupercii fiind încă și mai străvezie, fonetic chiar).

Traian Băsescu „trecut la nemurire” ca memorabil personaj de roman – iată încă o premieră și o performanță pe care Mircea Opriță și le înscrie la activ, „în timp real”, simultan cu al doilea (și ultimul) mandat de președinte al României al numitului zoon politikon, atât de zgomotos contestat ca „tiran” și „dictator” de sovremenici, moguli și tot felul de alți insondabili potrivnici (dar, vorba pitorescului personaj, „ce dictator mai e și acela pe care-l înjuri cum îți vine la gură, toată ziua – bună ziua…”). Actualul nostru „președinte-jucător” este de la natură un ins prea pitoresc și extravagant pentru a nu ispiti irezistibil pana unui scriitor interesat de actualitate dar, concomitent, și de spectacolul naturii umane dintotdeauna, oferită spontan „desenului după natură”.

Experimentatul scriitor și binetemperatul temperament care este Mircea Opriță bineînțeles că nu-l „înjură” însă, în romanul său. Ci, mai degrabă, îl îmbălsămează pentru posteritate în ceara unui sarcasm aplicat impasibil, cu zâmbetul pe buze. Tratament egal și imparțial distribuit, de altfel, întregului peisaj uman și social al Capriciei zilelor noastre. Sub jet continuu de coroziv acid sarcastic, susținut pe sute de pagini, tembelismul românesc rezistă cu brio, nu se subțiază și nu se dizolvă, dimpotrivă, ia parcă aparența și naturalețea unei trainice manifestări de vitalitate, spre amuzamentul și bună-dispoziția sarcasticului dar ponderatului observator, care nu se inflamează și nu disperă mizantropic sau patriotic, dar nici nu dezarmează auctorial; și, last but not least, spre deliciul masochist al cititorului,hypocrite lecteur…

Iată de exemplu, spre edificare și delectare, cum decurge o audiență la cel mai înalt nivel, acordată de Principele Trosnack al Capriciei exoticului oaspete străin Gulliver, picat fără de veste și nu se știe de unde în Cetățuia Soarelui, capitala țării, intrus a cărui suspectă prezență ajunsese și la augustele-i urechi, grație vigilenței mereu treze a Hăitașilor Noi din Serviciile abilitate:

Mi-am amintit de obiceiurile de primire de pe la curțile europene, ca să nu mai vorbesc de cele din Lilliput și Brobdingnag, iar față de ele am găsit că ritualul de la palatal princiar din Capricia era mult mai simplu și mai lipsit de fasoane. Curând și-a făcut apariția și principele Trosnack, înaintând grăbit prin ușa din fund și venind de-a dreptul spre mine. Dacă ar fi fost regele Marii Britanii, probabil că nu m-ar fi primit deloc, însă, dacă m-ar fi primit totuși în audiență, l-aș fi văzut în hlamidă bogată, cu colan de aur și rubine traversându-i pieptul de la un umăr la altul […]. Și în mod precis, nu mi-ar fi venit el în întâmpinare, ci ar fi trebuit să aștept să-mi îngăduie să merg eu mai aproape de el, făcând temenele și arătându-i multe alte semne de supunere. Așa că nu puteam decât să laud foarte tare în sinea mea simplitatea de necrezut a acestui principe excentric, îmbrăcat ca toți capricienii, și care venea cu capul ușor înclinat într-o parte, ca și cum ar fi privit puțin pe alături de mine, dar cu mâna întinsă să mă salute. […]

– Înălțimea Voastră, am spus când mi-a mai trecut surpriza, dar Trosnack m-a întrerupt imediat:

– Hai, nu mă lua așa! mi-a zis cu un zâmbet șugubăț, lucru din care eu am priceput că nu dădea mult pe adresările protocolare, purtându-se ca un principe popular, care are toate motivele să se arate prietenos și apropiat cu cei ce-l alegeau când venea vremea s-o facă din nou, la datele cerute de Legea cea mare [Constituția – n.n.] a insulei. […]

Principele Trosnack mi-a cerut încă o dată să mă opresc din laudele ce amenințau să devină un potop, dacă vreau să discutăm lucruri mai omenești și mai folositoare amândurora. Ceea ce chiar am făcut, fiind dispus să vorbesc de atunci înainte numai despre ce îl interesează pe el.

La despărțire, am observat că unul dintre oamenii aceia care stătuseră în sală cuminți și fără să scoată o vorbă [consilierii prezidențiali – n.n.] înainta spre mine cu o tăviță de argint pe care se răsfăța un cartonaș aurit, având înscrise cuvintele „Marc-Aureus Trosnack, principe jucător”. Am luat cartonașul, am strâns mâna întinsă de principe și ne-am despărțit în cele mai bune relații.»

Principele Trosnack nu e zgârcit cu prețiosul său timp princiar, cel puțin nu de această dată, se întinde cordial la vorbă, audiența durează mult, acoperă multe pagini și nu poate fi citată aici in extenso, deși ar merita, așa că vom trece direct la finalul ei:

Am văzut, așadar, că timpul audienței mele se apropia de sfârșit și încă nu mă lămurisem care fusese rostul ei adevărat. Nu eram chiar atât de naiv încât să-mi închipui că principele mă chemase la palat doar ca să-mi dezvăluie mie niște ascunzișuri ale politicii lui. Am înțeles în cele din urmă că prezența mea acolo era legată de gândul marelui regizor din Capricia de a-și extinde jocul piesei înspre lumea din care venisem eu, iar dacă așa ceva îi reușea, în mod precis le dădea peste nas troșkoleților [rușilor? – n.n.], dar mai ales tramontanilor [americanilor? – n.n.], arătând că există în arhipelag un trăgător de sfori de care să trebuiască să țină seama mai mult decât binevoiseră s-o facă în ultimii ani. Pe când ne ridicam deja în picioare, principele m-a rugat să am răbdarea de a schița pentru el o hartă a Lumii Vechi, cu care să mă prezint la palat peste câteva zile, la o dată pe care am și convenit-o imediat.

La cea de-a doua întrevedere, situația se schimbă însă brusc, se deteriorează ireparabil, din cauza unei imprudențe lipsite de orice tact diplomatic din partea candidului musafir, care se crede îngăduit a aduce vorba despre funie în casa spânzuratului:

De flotă am pomenit pentru că asta mă durea pe mine poate mai tare decât pe capricieni. Eram doctor în flota Coroanei Britanice și petrecusem mulți ani pe mare, așa că simțămintele mele pentru corăbii erau foarte vii. I-am spus Lordului Trosnack cum mi se rupe sufletul să mă întâlnesc cu flota Capriciei doar pe pereții unui muzeu.

S-a ridicat în picioare ca mușcat de călcâi.

– Insinuezi cumva ceva…? Mă faci pe mine corupt? a zis el, aruncându-mi o căutătură cât se poate de rea.

I-am răspuns smerit și întrucâtva cuprins de neliniște că nu insinuam nimic, deoarece la Londra cuvântul ăsta caprician încă nu fusese născocit.

– Să-ți fie rușine! mi-a aruncat Lordul Trosnack furios și, întorcându-mi spatele, a ieșit în grabă din salonul unde discutam.

Secretarul îl urma alergând cu pași mici și tot încercând să-i spună ceva, dar principele dădea din mână fără să-l privească și fără să-l asculte. Ceilalți doi aflați în slujba Lordului Trosnack, și care nu

se grăbiseră să plece și ei, au venit îndată lângă mine, cu niște priviri parcă fără luciu și fețele înțepenite.

– Bine, dar ce-am făcut? i-am întrebat nedumerit.

Buimacul gafeur va avea timp să se dumirească stând la răcoare în închisorile capriciene, prins în malaxorul coruptei justiții capriciene, expulzat în cele din urmă pe aceeași cale pe care venise, singur la bordul unei ambarcațiuni lansate în voia valurilor pe mare, căci Capricia este, în consacrata tradiție a utopiei, o insulă. Iar despre pitorescul Principe Jucător Trosnack nu mai știm nimic, nu aflăm ce se va fi ales de el în urma iminentelor alegeri prevăzute de Legea cea Mare a insulei... Ceva s-a ales, totuși, până unaalta: un memorabil personaj literar.

Un instrument care convine de minune acestui sarcasm cu zâmbetul pe buze, perfect consonant cu propriul temperament și pre-adecvat, dacă se poate spune așa, registrului stilistic ales aici prin afinitate electivă de autor, este limba română în care Călătoriile lui Gulliverau fost traduse de eminentul anglist Leon Levițchi (1918-1991), în 1956, 1967, 1983, ca și cum ar fi fost traduse prin 1756, 1767, 1783 ”’ limbă română ea însăși contrafactuală și ucronică, într-un anume sens, moderat și ceremonios arhaizantă, ca și cum fi fost deshumată dintr-un virtual „secol al Luminilor” românesc, când fanariotizatele și turcitele principate Kara-Iflak și KaraBogdan, așadar Valahia și Moldova ar fi fost ipotetic sincrone cu Anglia secolului al XVIII-lea și cu literatura engleză a acelui secol, când deja se practica acolo așanumitul understatement, ca manifestare spontană și parte integrantă ale faimosului British sense of humour.

Spuneam recent, într-un articol dedicat sf-ului românesc într-o enciclopedie a domeniului concepută și elaborată (unde altundeva decât) în Marea Britanie, cum că „sf-ul românesc manifestă o predispoziție nativă pentru analogie mai mult decât pentru extrapolare, pentru soft sf mai mult decât pentru hard sf, pentru psihologie mai degrabă decât pentru ontologie, pentru supra-declarare decât pentru sub-declarare, pentru hiperbolădecât pentru litotă.” („Romanian sf has a native propensity for analogy rather than extrapolation, soft sf rather than hard, psychology rather than ontology, overstatement than understatement, hyperbole than litotes.” – The Encyclopedia of Science Fiction. Edited by John Clute, David Langford, Peter Nicholls and Graham Sleight, ediția on-line, 2011.) Nu trecuse prea mult timp de la postarea pe Internet a acestei enciclopedii, și iată că recenta carte a lui Mircea Opriță venea să contrazică, în parte cel puțin, valabilitatea constatării de mai sus, poate prea categoric afirmată, dar care, în esența ei, rămâne adevărată. Pentru că Mircea Opriță este, sub acest aspect, excepția care confirmă regula.Dar, de fapt, scriitorul nici nu se află acum la primele sale încercări de acest fel. Savoarea unor astfel de „exerciții de stil”, vag arhaizant, vag desuet și relativizant tocmai prin această discret estompată arhaizare sau desuetudine, o descoperise Mircea Opriță mai demult, în romanul parodic Argonautica (apărut încă în 1970, rescris și amplificat în 1980, reeditat în 2011), în povestirea Semnul licornului (1978, 1980) sau în alte scrieri ale sale. Este, însă, acum pentru prima dată când avem, negru pe alb, sub semnătura unui autor român, mostre indubitabile de understatement în manieră și sub franciză made in England.

Sub aparențe asemănătoare, la prima vedere și doar până la un punct, franțuzescului euphémisme, cu care însă nu trebuie confundat, englezescul understatement este, mai întâi, un efect retoric obținut prin omisiune, prin subdeclarare sau ne-declararea până la capăt a tuturor cuvintelor și sensurilor avute în minte de cel care vrea să spună ceva și care ajunge să spună mai bine acest ceva, și chiar ceva în plus, dacă-l lasă pe cel care-i ascultă mai-puținele vorbe să le completeze de la el, în continuarea mentală a celor spuse verbal, din propria-i minte și din propriile-i gânduri nespuse. Nu altceva face, în esență, „figura de stil” sau „figura de limbaj / de vorbire” cunoscută de secole sub denumirea de litotă, la antipodul hiperbolei, sau ”’ la un alt nivel și mult mai recent ”’ opera deschisă / opera aperta, teoretizată de Umberto Eco. Dar asta-i deja altceva. Esteticale. În sensul care ne interesează aici (la nivel de stilisticale), subdeclararea / understatement este doar un procedeu stilistic care vizează un efect retoric ”’ comic, ironic, humoristic, satiric etc. ”’ procedeu sau figură de stil prin care un scriitor sau un vorbitor simulează a atribui mai puțină importanță sau gravitate unor sensuri ori fapte la care se referă, trecându-le sub tăcere sau minimalizândule tocmai pentru a le amplifica, prin recul mental, această importanță sau această gravitate.

La noi, la români, după cum prea bine știm, hiperbola este prin tradiție ținută la mult mai mare cinste decât litota, și ajunge să deschidem televizorul sau radio-receptorul ca să auzim cum orice nimica-toată este nu numai „ceva special”, nici măcar „ceva cu totul special”, dar musai și neapărat „ceva cu totul și cu totul special”, astfel încât mecanismul mental al litotei se declanșează involuntar și pervers chiar și pe acest teren advers al hiperbolei: oare nu cumva este vorba, totuși, de „ceva cu totul și cu totul și cu totul special”?

Iată însă, ca să revenim la cartea discutată, cum arată acest insinuant și insidios understatement în Călătoria în Capricia a lui Mircea Opriță:

«Tânărul mi-a râs în nas, mărturisindu-și surpriza de a fi descoperit în mine un „boșorog ramolit”. Nu prea știu nici astăzi înțelesul exact al acestor vorbe capriciene, însă sunt convins că nu se folosesc atunci când vrei să lauzi pe cineva.

«Nu știam ce să zic. Mă obișnuisem cu gazdele, se obișnuiseră și ele cu toanele mele, eram unul de-ai casei. Cât era ea de tare sufletește, Lady Maricika s-a pus pe plâns. Până și Miss Elli, care nu întotdeauna era țâfnoasă și gata să facă pe nesuferita, lăsa să se vadă că ținea la mine măcar cât la cățelul vecinilor, cu care ieșea uneori la plimbare, purtându-l de curelușă și jucându-se cu el.»

«Flăcăii păreau să n-o mai bage în seamă, dar începură iarăși, între ei, o discuție înflăcărată, pe parcursul căreia am auzit de mai multe ori cuvântul „maidan”. Atunci încă nu știam ce înseamnă. Cu timpul, aveam să aflu că maidanașii erau un neam aparte în populația Capriciei, iar cerșitul era la ei o ocupație tradițională, ba chiar de mare cinste, întrucât pe unii îi făcuse bogați.»

«Lordul Decan era un bărbat scund și îndesat, cu o figură care în Anglia ar fi părut de șarlatan, însă aici, în Cetățuia Soarelui, prezenta cele mai distinse garanții academice.»

Înțepată cu acul fin al litotei, gogoașa umflată a hiperbolei se dezumflă sarcastic:

«Master Dinu mi-a citit câteva poezii de-ale lui Bulla, unde lăuda cu mult suflet măreția și deșteptăciunea mogulului său de partid. Spunea ”’ între altele ”’ că, atunci când se arăta acela undeva, răsărea soarele deasupra Capriciei. Lucru din care eu am înțeles că Ciocesko nu se arăta niciunde după orele înserării, căci atunci ar fi trebuit să răsară soarele și în miez de noapte, iar o asemenea minune n-ar fi rămas neînscrisă de astronomi în tabelele lor.»

Hiperbola și litota pot însă și conviețui, într-o anume simbioză, fiind uneori chiar complementare sau reciproc transmutabile:

«Am putut să descopăr și o artă în care capricienii sunt neîntrecuți, încât mi-e teamă că niciun oraș din Regatul Marii Britanii sau din Europa n-ar reuși să-i învingă, dacă ar intra într-o asemenea înfruntare cu Cetățuia Soarelui. Mă gândesc la felul cum își decorează străzile, ieftin și extrem de variat ca inspirație, cu hârtii și gunoaie. Arta asta, după câte am observat, este practicată de toată suflarea locului și nici n-ar putea fi închipuită fără un larg sprijin popular.»

Litota n-are aici nicio dificultate și nicio ezitare pentru a trece dezinvolt în contrariul ei, pentru a bascula într-o clipită la antipodul ei, în hiperbolă, sub-declararea în supra-declarare, understatement în overstatement. Alineatul început mai sus continuă firesc, fără întrerupere:

«Dimineața, străzile sunt curate, după ce gunoierii de la miezul nopții au făcut tot ce stă în puterile lor omenești ca să pregătească orașul pentru fața lui artistică de fiecare zi. În scurtă vreme însă, odată cu cei dintâi trecători, care sunt capricienii cu somn scurt, sau cei nevoiți să iasă cu câinii la plimbare, încep și primele semne de lucrare artistică: ici un pachet gol de țigări, colo un pahar de plastic, călcat în picioare să i se dea formă de stea, dincolo o pungă mototolită după ce și-a mutat în stomacul vreunui înfometat brânzoaicele sau vreo altă gustare zorită, mai încolo câțiva scuipați lângă niște pamflete [ziare, gazete – n.n.] cu miros proaspăt de tiparniță, după ce-au fost răsfoite în grabă prin vreo stație de trăsură publică [autobus, tramvai – n.n.] și aruncate chiar acolo, pe jos. Din loc în loc, începe să apară și contribuția câinilor nebunatici și jucăuși, fie așa cum o scapă pe trotuar artiștii aceștia de rasă animală, fie cu colaborarea omului, care din nebăgare de seamă calcă pe produsul original, întipărind pe asfalt o formă întâmplătoare, la care câinele nici nu s-ar fi putut gândi. Lucrarea continuă cu spor, unele ore aducând pe trotuare mai multe mărturii artistice decât altele, iar până seara întreg orașul arată ca o nesfârșită operă de artă […].»

Din understatement se trece fără prag despărțitor în overstatement și atunci când este evocată o „sărbătoare ce-ar putea fi numită a Tuturor Veștilor” [Ziua presei? – n.n.], când este celebrat accesul liber și nelimitat la informație:

«Iar veștile puteau fi aduse sub ochii larg deschiși ai capricianului doar de miile de pamflete nou apărute, când fiecare ins din Cetățuia Soarelui se abona la câte zece, douăzeci sau chiar mai multe, cât îl țineau punga și curiozitatea. Am aflat că umblau atunci bieții poștași cocârjați sub saci ca Santa Claus al nostru, ducând în fiecare dimineață tone de hârtii pe care trebuiau să le presare prin cutiile poștale ale insularilor, încât nu e de mirare că s-au plâns de nenumărate ori că intră în spital de atâta efort, cerând bani mai mulți și de la Poștă, și de la abonați, și amenințând că-și aruncă sacii în Dembowitz dacă nu li se înțelege necazul.»

Sau în pasajul (de la paginile 48-49) pe care autorul însuși l-a ales pentru a-l mai sublinia încă o dată, concluziv, pe ultima copertă a Călătoriei în Capricia:

«I-am spus gazdei că mă întrebam foarte serios dacă țara lor putea avea vreo nădejde de înaintare cu oameni atât de lipsiți de suflet pentru treburile ei. Lipsiți mai ales de dorința de a osteni fiecare acolo unde crede că ar fi destul de priceput și, totodată, unde ar fi mai mare nevoie de el. Începeam din nou să mă îndoiesc de sănătatea neamului aceluia de insulari care vorbesc mai mult decât pun mâna și promit cu totul altceva decât sunt ei în stare să se țină de cuvânt. Iar o țară unde dulgherul leagă bârnele de acoperiș cu sforicele fiindcă îi e lene să facă doi pași mai încolo, până la cutia de cuie și piroane, unde fierarul își lasă jarul revărsânduse din vatra încinsă ca să dea el fuga la damigeana cu tărie și să stea la taifas cu vecinii, unde felcerul amestecă otrăvurile în leacuri la buna și sfânta întâmplare, pe motiv că merge și-așa, o asemenea țară lesne se duce de râpă, de ajung celelalte să-și râdă în pumni de ea și s-o arate cu degetul. Iar urmașii acestor trândavi vor fi și mai trândavi, ai nepăsătorilor vor fi și mai nepăsători, ai nevolnicilor – și mai nevolnici, ai prefăcuților și mai prefăcuți, încât țara nici nu va mai trebui împinsă de dușmani să se dărâme, se va dărâma ea singură, dintr-o dată sau încetul cu încetul, iar capricienii or să șadă mirați pe ruinele ei fumegânde, nevenindu-le să creadă și întrebându-se de ce i-a pedepsit Dumnezeu, aducându-i la așa mare nenorocire. Nici nu-i de mirare, am spus, că firme mici din Tramontana, din Glubbdubdribb ori din Republica Oregan or să vrea și chiar or să fie în stare să cumpere Capricia pe nimic, dacă nu cumva vor trebui capricienii să mai dea și din buzunarele lor ca să fie cumpărați. Ba chiar să se roage de alții să-i cumpere!»

Pe scurt, o carte cât se poate de gravă, în ciuda aparențelor zâmbitoare, un scriitor ajuns la apogeul virtuozității de maestru în arta cuvântului, o carte admirabilă și o lectură delectabilă.

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică