Laborator SF

OMUL-SCAMĂ

  • GENERIC FACE GIRL5
    Iulia Mădălina Ștreangă

Lucrare distinsă cu mențiune la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2016

Astăzi mă doare o oră. Aproape de fiecare dată este altceva, dar m-am obișnuit. Și, spre deosebire de alte dimineți, durerea pe care mi-o oferă aceasta este un fel de dulce simfonie. O voi pune pe seama faptului că de data aceasta resimt timpul, și e prima zi pe care o încep astfel. Probabil că, treptat, mi se abstractizează existența, iar în locul obiectelor voi resimți doar concepte. Atât timp cât și unele, și celelalte fac parte din lumea de acum și de aici, nu ar trebui să am vreun motiv să mă plâng.

De obicei, durerile mă fac să rămân în pat câteva ore. Contactul meu cu lumea nu se limitează la senzații dureroase ­— aș fi un ingrat să afirm așa ceva —, dar majoritatea dimineților debutează astfel. Repet, m-am obișnuit. Durerea de astăzi, însă, e specială, și îmi incită cumva curiozitatea. Mi-am dat seama imediat că este vorba de timp, deși e întâia oară când am ocazia să-l cunosc prin durere. E o intuiție pe care am încercat cu disperare să mi-o explic — am reușit doar să-mi adâncesc ignoranța, pe care o recunosc și o detest în egală măsură. Mi-aș dori — oh, cât de mult mi-ar plăcea — să înțeleg cum mi se poate întâmpla așa ceva. Dar mii de dimineți au trecut cu această întrebare pe umeri, nu mai are rost să treacă încă una la fel, rezultatul ar fi același.

Prin urmare, astăzi îmi voi acorda o șansă. Mă voi ridica din pat exact acum și îmi voi începe ziua. Dacă timpul mă cheamă, simt că aș face o prostie să-l pierd. În plus, chiar sunt curios, și n-am mai avut de mult acest sentiment.

Am ieșit în stradă. Liniștea de la periferia cartierului trece prin mine ca o apă rece, nu mă doare, nu e nici plăcută, îmi conferă doar o stare de echilibru, mă face să mă simt ca un clovn pe o sârmă întinsă la înălțime. Dacă aș bea acum un pahar de apă, mi s-ar părea că elementul acvatic din mine mă doboară și aș cădea de pe sârmă. Acesta e defectul constituției mele, așa cunosc eu lumea și mă confund cu ea. Sigur, nimeni nu mă înțelege, dar asta și fiindcă nimeni nu mă bagă în seamă. Mi-am spus de multe ori că ei nu mă văd, pur și simplu. Totuși nimeni n-a trecut până acum prin mine pe stradă, și eu exist, și ei există. Cum spuneam, n-are niciun rost să-mi forțez imaginația, o face lumea asta prin tot ce-mi pune la dispoziție.

Mă deplasez spre casele din centru. Nu îmi place să merg pe asfalt, dar deocamdată nu am alternativă. Prin asfalt nu trece aproape nimic, dar ei n-au cum să știe asta, ei nu simt tremurul pământului și nu miros cochiliile de melci sfărâmate sub piatră. Umblu desculț în speranța că vreo zbatere mai puternică va ajunge până la tălpile mele, iată că acum mă încearcă o cutremurare timidă, pot spune chiar că mă consolidează, îmi dă încredere în mine, deci nici ea nu mă doare.

Ah, trandafirii roșu-perlat. În dimineața asta trandafirii mă dor. E atât de pătrunzător mirosul lor, atât de roșu, încât trecând pe lângă tufele imense de lângă gardul vecinilor, nu mai deosebesc nicio culoare în câmpul meu vizual, mă inundă brusc o mare de purpuriu și îmi vine să strănut, ce păcat că vecinii nu-și dau seama cât de mult mă rănește mirosul acesta colorat și ce stare de nervozitate îmi provoacă. Mi-aș tăia nasul ca să nu-l mai simt, închid ochii însă nu mă ajută cu nimic, atât timp cât sesizez mirosul, mi-e imposibil să nu văd culoarea, nasul și ochii mei nu sunt independente. În sfârșit am trecut dincolo de roșu — ce suferință! Poate am să-i tai cândva, atunci probabil și-ar da și vecinii mei seama de existența mea, sau ar trebui să le-o cer întâi printr-un bilet, să le explic situația, asta dacă mi-ar putea vedea cerneala, cel mai probabil totuși ar zice că le-a scris un dement.

Până acum, niciun om. Impactul cu ei e cel mai puternic, fiindcă ei sunt o combinație inimaginabilă de senzații, de elemente preluate și prelucrate, de sentimente și emoții pe care rareori și le pot controla eficient. O asemenea complexitate îmi răstoarnă câteodată orice punct de sprijin pe care mă străduiesc să-l construiesc zile de-a rândul, nu pot să îi învinovățesc, în definitiv ce fac eu tot timpul este să culeg senzații, să suport impactul cu varietatea lumii, eu sunt un colecționar de fragmente de realitate, și deși știu că unele mă dor, nu le pot alege, în creuzetul din mine se îngrămădesc toate, fără deosebire.

Ah, iat-o pe fetița cu bicicleta. O cunosc de mult, mi-a provocat stări dintre cele mai diverse — câteodată mă umple de fericire, altădată mă face să urlu. Astăzi cântă și îi simt cântecul ca un balsam, mă încălzește tot mai mult pe măsură ce ea se apropie pedalând pe bicicleta fără roți ajutătoare, deși n-are decât vreo cinci-șase ani. Trece pe lângă mine în viteză, cântecul slăbește în intensitate, apoi crește din nou, realizez că se întoarce, eu îmi continui drumul, inima începe să îmi bată tot mai tare. Trece din nou pe lângă mine, de data asta prin cealaltă parte, nu-mi dau seama dacă e stânga sau dreapta, sunt mult prea tulburat. Roțile bicicletei desenează un oval în jurul meu, vreau să scap de conturul acela închis pe care îl simt emanând din asfalt, fiindcă mă face să mă gândesc la o închisoare, așa că merg tot înainte. Fata se întoarce din nou, privirile ei trec prin mine, știu că nu mă poate vedea. Iar e îndepărtat cântecul, iar se apropie, nu vreau și nu pot să recunosc melodia, a mai desenat un oval în jurul meu și îmi bubuie inima de spaimă. Se întoarce pentru al treilea cerc — dacă îl desenează și pe acesta, sunt pierdut, n-o să mai evadez niciodată, așa că o iau la fugă. Mă ajută vântul, știam că lumea mea nu mă va lăsa acum, doar știe cât de mult m-a făcut să sufăr fetița în dimineața asta. Și când mă gândesc la cât de frumos începuse totul cu un cântec-balsam! Am scăpat, nu mai aud nimic. Dacă mă uit în spate — nu, nu mă voi uita în spate, să las vântul să poarte peisajul în urmă, în urmă, și pe mine tot înainte. Acum mi-e mai bine, vântul îmi calmează inima, mi-o răcește, aproape că nici nu mai gâfâi. Fericire târzie, oare de ce nu pot să mă obișnuiesc, aproape în fiecare zi e la fel, dureri și bucurii laolaltă, de fiecare dată totuși altfel.

Mulți oameni acum peste tot, ies la cumpărături, ies prin grădini, ies la plimbare, ies la vecini, îmi ies toți în cale și se întretaie deasupra mea și prin mine frânturi de conversații, parfumuri, culori de haine, gesturi. Mă feresc din calea pietonilor și a bicicletelor, ce noroc că pe strada asta nu prea circulă mașini, ar fi totul mult mai greu. Plânge un bebeluș într-un cărucior, îl cunosc și pe el, îi cunosc pe toți, numai ei nu mă cunosc pe mine — să îmi pară bine, să îmi pară rău? Acum țipă de-a binelea — nu ajunge că mi-au rănit ochii și nasul trandafirii roșu-perlat, acum trebuie să sufere urechile. Mama încearcă să îl liniștească, tatăl poartă o conversație cu doi vecini, atâta vacarm — nu-i de mirare că nu aud cochiliile sfărâmate, acum când aș fi avut șansa, fiindcă sunt lângă un parc. Mă opresc în spatele unui bătrân care stă pe bancă și citește ziarul. Ca să înțeleg enunțurile trebuie să fac un efort de memorie, căci dintre toate limbile pe care mi le-a vărsat lumea asta în minte, trebuie s-o aleg pe cea potrivită, când brusc îmi dau seama că nu mai am suficient timp, bătrânul a sesizat o umbră subțire pe foaia de ziar, uitasem, umbra face parte din lume și deci trebuie s-o suport, e prea puțin concept și prea multă materialitate, fac doi pași și ies de pe pagină tocmai când domnul bătrân se pregătește să întoarcă gâtul.

Puțin mai încolo se dau niște copii în leagăn. Îi privesc și îmi spun, uite ce mișcări trebuie să facă ei ca să se legene înainte și înapoi, înainte și înapoi, pe ei nu-i duce vântul, ei nu cunosc sentimentul acela de plutire și de treptată răcire a inimii după o emoție prea mare, dar pe de altă parte pe ei nu-i dor trandafirii roșii și nici nu-i duc la disperare cercurile de bicicletă pe asfalt. O fi corect, o fi greșit? Nu sunt eu în măsură să judec, cert e că fiecare bucurie de-a mea vine însoțită de-o pleiadă de dureri, și tocmai afirmasem că aș fi un ingrat să mă raportez numai la durere — sau poate afirmasem altceva? Nu știu, poate o fi și pentru acești copii la fel, dacă mi-a refuzat ceva lumea asta, acest ceva sunt gândurile celorlalți.

Se înmulțesc pașii pe trotuare, copiii în parc, zâmbetele pe fețe. Iese lumea din case, mă inundă valuri de senzații. E un mare defect faptul că nu pot exprima cu exactitate modul în care mă afectează toate aceste trăiri, de fapt este unul dintre motivele pentru care am ales să tac până acum. Dar faptul că astăzi am început să vorbesc nu îmi spune mare lucru. În definitiv, așa cum ei nu mă pot vedea, nu mă pot nici auzi, totuși trebuie să existe un motiv mai important pentru care am decis să-mi analizez atât de minuțios sentimentele tocmai în această zi, tocmai în această oră. Da, bineînțeles, ora asta m-a durut. A fost prima oră care m-a durut, și care, deci, n-a trecut încă, fiindcă încă mă mai doare.

Ah, soarele. L-am simțit de când m-am trezit, dar n-am identificat până acum cu claritate senzația pe care mi-o provoacă. Ador galbenul, îmi pune sângele în mișcare într-un mod aparte și îmi conferă optimism, iar astăzi în mod special mă simt vulcanic. În clipa aceasta, căci acum câteva minute tremuram de spaimă, iar în ora următoare aș putea fierbe de mânie — cine știe ce-mi rezervă lumea? Dar ora următoare nu mă va mai durea, deci o s-o trăiesc din plin pe asta, care mă doare atât de tandru, atât de nesfârșit de dulce încât îmi pare că și soarele a început să mă doară puțin acum, soarele meu cel incredibil de galben și de rotund, mai rotund decât conturul roților de bicicletă pe asfalt și de două ori mai perfect, fiindcă nu îmi este închisoare.

Merg tot înainte pe stradă, îndepărtându-mă de zona centrală a cartierului. Dimineața asta este, până acum, aproape la fel ca toate celelalte, un mozaic de fragmente întâmplătoare. Vin spre mine oameni, tot mai puțini, trec pe lângă mine, nu mă observă, în timp ce pe mine mă izbește complexitatea lor. În față apare o tânără, ca de obicei, mă uit în ochii ei, dar ea, ca toți ceilalți, vede prin mine.

Nu, de data asta, pentru prima oară în viață, simt o privire omenească. Nu știu cum s-o percep, mă blochez de-a dreptul. Se uită la mine, știu că mă vede, dar așa ceva nu-i posibil. Avem aceeași înălțime, dacă avem aceeași vârstă sau nu eu nu pot ști, pe mine mă apasă lumea până și-n oglindă, nu mi-am ghicit niciodată vârsta. Continuăm să ne apropiem unul de celălalt, sunt extrem de atent la orice fluctuații, nu știu la ce fel de durere să mă aștept. Distanța dintre noi se micșorează în fiecare clipă. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să nu simt nimic atunci când mă apropii de un om, în cazul celorlalți simțeam totul, mai puțin privirea, în cazul fetei simt privirea, si atât. Mă uimește golul din jurul ei. Nu percep nimic, ea nu alterează deloc universul, complexitatea ei e nulă și anulează orice principiu pe care l-am formulat până acum despre oameni. Asta e singura mea modalitate de a-i cunoaște pe cei din jur, și mă văd brusc dezarmat, complet inutil.

Încă un pas și ni se vor atinge vârfurile degetelor. De abia acum observ că e desculță. S-a oprit ea, mă opresc și eu. Nu face nimic, doar stă și se uită în ochii mei. Nu zâmbește, deci nu simt bucurie; nu plânge, deci nu simt durere. Curiozitatea de acum câteva minute se accentuează tot mai mult, e unicul lucru pe care îl simt.

Nu mă mai pot abține și vorbesc. Dacă ea mă vede, înseamnă că poate să mă și audă. Nu caut o limbă anume, vorbesc parcă străin de mine însumi, pentru că se prea poate ca în dimineața asta să spun pentru întâia oară cuvinte altcuiva decât mie.

— E mut totul în jurul tău.

— Niciodată n-a fost altfel, nu știu la ce te aștepți.

Vorbește exact așa cum mi-am închipuit că o va face. Însă deși îi înțeleg cuvintele, vocea ei nu îmi spune nimic mai mult, și e singura voce care nu trece mai departe, nu mă face să reverberez pe interior, să percep vibrațiile corzilor vocale și să resimt cuvintele trecute printr-un al doilea filtru, mai bogat, pentru mine, decât primul. După întâile cuvinte, nu cunosc nimic în plus despre ea, și nu am destulă imaginație ca să-mi închipui ce cunoaște ea despre mine.

— Vin din capătul cartierului, nu te-am mai văzut niciodată pe-aici înainte.

Eu vin din celălalt capăt, dar poate că până acum, niciunul dintre noi nu a mers suficient.

— Și acum că în sfârșit am mers, spune-mi ce urmează.

Rămâne surprinsă, aș putea spune, dar îmi dau seama de asta doar din postura umerilor și din ridicarea ușoară a sprâncenelor. Nu știu dacă e frumoasă, pentru mine cuvintele acestea sunt goale de sens. Mi se întâmplă de prea multe ori ca frumusețea să provoace durere, iar asta nu face durerea mai puțin supărătoare, ori frumusețea mai puțin evidentă, dar m-am obișnuit să trec dincolo de semnificațiile lor aparente.

— Un schimb de povești.

Se așază turcește exact acolo unde, o clipă înainte, stătuse în picioare. Fac la fel, deși mi se pare curios să accept o poveste și să dau alta în mijlocul unei străzi cu pietoni, biciclete și rareori, dar nu niciodată, mașini. Nu-i mai zic nimic, fiindcă nimeni nu mi-a spus vreodată că ar trebui să mă feresc de moarte, și n-am idee dacă, retrăgându-mă într-un loc mărginaș, nu m-aș apropia de ea.

— Povestea mea este una a tăcerii, și ca să te pot face s-o înțelegi forțez cuvintele, altfel n-aș avea nicio modalitate de a ajunge la tine. Lumea mea nu-mi vorbește. E ca o cochilie goală din care s-a retras demult marea, cu tot cu ecou. Nu pot înțelege o lume care m-a refuzat. Întregul spațiu trece pe lângă mine cu o indiferență deplină, nu simt decât o răceală care mă amorțește complet, care solidifică orice încercare de sentiment. Știu cuvinte, dar nu le folosesc și nu le înțeleg, le învăț mecanic, fiindcă nu percep nimic din ceea ce se află dincolo de conturul lor într-un dicționar. Am învățat o sumedenie de limbi cu dicționarul în față, cu mintea în alertă, dar mintea mea e atât de obosită de inactivitate, încât nu-mi explic cum de nu cad într-o perpetuă hibernare. Am timp, dar acesta este un enorm dezavantaj. Ca să am timp nu trebuie să fac nici un efort, timpul mă înconjoară, mă strivește, mă obligă să privesc cum milioane de existențe se desfășoară în paralel, fără ca eu să am vreo posibilitate de a o intersecta pe a mea cu ele. Sunt zile în care îmi doresc să urlu de durere, să înnebunesc de spaimă, să mă cutremur de indignare, să am parte de cele mai cumplite agonii, numai să scap de această platitudine absolută. Acum nu simt nici măcar disperare, uniformitatea din mine nu-mi îngăduie acest lux. Când ți-am întâlnit privirea, am ghicit că ție aș putea să-ți explic. Nu mă aștept să mă ajuți, aș vrea doar să mă înțelegi, deși îmi închipui că îți este foarte greu, odată ce te-a izbit felia de spațiu mut care se plimbă cu mine pretutindeni. De ceilalți nu mă pot apropia, o știu fără să o fi încercat vreodată. Singurul cuvânt pe care nu îl pot înțelege nici măcar în felul în care o fac cu toate celelalte este început. Nu-mi cunosc începutul, n-aș vrea să trag de aici concluzia că nu-mi voi cunoaște nici sfârșitul. Am în schimb o serie de fundamente înroșite în minte, a căror origine n-o pot atribui decât acestui început, cum ar fi faptul că nu pot vorbi cu oamenii din cartier. Știu că nu pot, chiar dacă n-am încercat niciodată s-o fac. Altă certitudine este faptul că nu pot părăsi cartierul. Face parte dintr-o felie mai mare de spațiu, pe care îmi este imposibil să o las în urmă. Nu am mers niciodată mai departe în acest cartier, nu i-am atins celălalt capăt. De abia astăzi am ajuns în centrul lui. Bineînțeles, ei nu știu că centrul nu e ceea ce au numit ei așa. Centrul e locul unde stăm noi acum. Nu mă întreba de unde știu.

Nici n-aș fi avut de gând să o fac. Așa cum în dimineața aceasta știu că mă doare o oră, fără să mai fi avut vreodată un sentiment similar, așa știe ea că stăm în centru și că până acum, probabil, niciunul dintre noi nu a mers suficient de mult.

— Și pe lângă privirea ta, a mai fost ceva. Felia ta de spațiu vibrează.

Cred că am zâmbit. ֦Vibrează֞ e un cuvânt timid. Felia mea de spațiu urlă.

— Însă acum, când am dat peste această mișcare, nu știu ce să fac. Probabil că modul în care mă simt se traduce printr-o fascinație bolnavă față de ceva complet necunoscut. Mi se clatină rădăcinile memoriei și ale gândirii, mi se smulg fragmente din mine. Nu îmi pare rău, dar aș vrea să înțeleg ce mi se întâmplă. Însă dacă într-adevăr încep acum să trăiesc, atunci poate că numai eu însămi mă pot ajuta.

O înțeleg perfect. Ea e paralizată fiindcă identifică pentru întâia oară un complex de senzații. Eu sunt blocat pentru că nu pot identifica, pentru întâia oară, nimic. Îmi dau seama deodată că aproape orice cuvinte i-aș spune, aș face un lucru complet inutil, cuvintele trec pe lângă ea lăsând doar amprente prea palide în gândirea ei, e aproape un sacrilegiu să le eliberez așa în fața ei, cuvintele mele se ratează încă de la început, n-a zis ea că nu sunt decât contururi într-un dicționar, pentru mine fiecare centimetru cub de aer e un dicționar în sine. Deci stăm unul în fața celuilalt fără să știm ce să facem, de o parte prea multă bogăție, de cealaltă parte un deșert irevocabil, niciunuia dintre noi nu i-a fost dat să cunoască starea intermediară, ce ușurare că am reușit să găsim măcar centrul acestui cartier, chiar dacă eu nu știam asta acum o oră, acum o oră nedureroasă, și ea a știut-o din primul moment, de ce mi se pare că deșertul a fost atunci de partea mea.

Știu că e rândul meu, e rândul poveștii mele. Ea a ales limba în care să ne vorbim, ne-am înțeles reciproc cuvintele, dar povestea mea nu va fi spusă așa. Eu nu mă pot folosi de cuvinte, ar însemna să retrăiesc de două ori copleșitoarea realitate, o dată când formez cuvintele și tot cortegiul furnicător pe care mi-l aglomerează ele în trup și în minte, altă dată când i le comunic ei, când le eliberez, când le aud cu voce tare.

Trebuie să-i arăt o poveste, trebuie s-o fac să simtă o poveste, trebuie s-o scufund într-o poveste interminabilă. Nu știu cum voi face asta, dar măcar am reușit, gândindu-mă la această necesitate, să-mi creez o oarecare doză de mobilitate. Mă ridic de jos și îi întind mâna, e cel mai firesc gest care îmi trece prin cap, o fi curiozitate, o fi lipsă de ingeniozitate, de idei, sau poate dimpotrivă, e prea multă originalitate la mijloc, unde s-a mai pomenit ca o poveste să înceapă cu o palmă întinsă în sus, așteptând altă palmă, dar dacă, de fapt, toate poveștile încep așa, iar eu n-am avut de unde să știu asta, fiindcă e prima oară când palma mea e strânsă de o alta, nu credeam că am o poveste în palmă, ce-ar fi s-o las să se povestească.

Am s-o fac să se scufunde în povestea mea. De fapt nu am certitudinea acestei scufundări decât pentru mine, eu știu că, odată ce încep pelerinajul prin cartierul pe care îl cunosc, mă vor inunda toate personajele poveștii mele, toate replicile lor, toate decorurile. Iar ea va fi lângă mine și le va prinde din zbor doar trepidațiile colosale în atmosferă, care ei i se vor părea infinitezimale, și nu am idee dacă asta o va ajuta sau nu, dar nu ar trebui să îmi pun această întrebare. În definitiv mi-a cerut o poveste, o să i-o dau așa cum înțeleg eu s-o fac, știe și ea că dacă într-adevăr începe acum să trăiască, încercarea mea ar putea fi cel mai inutil gest cu putință.

Ne-am întors spre cartierul meu, jumătatea pe care o cunosc atât de bine și am ajuns lângă parc. Bătrânul a mai dat o pagină, sau poate două, doar dintr-o curiozitate indecentă mă aplec din nou peste foaia lui, și o trag și pe ea de mână, da, acum apar două umbre noi în acest articol de ziar despre al cărui subiect nu am absolut nicio idee, ce-ar fi să mai rămânem puțin prinși în povestea lui, acum am șansa să-i ofer ei două povești. Dar mă retrag când bătrânul e pe punctul de a întoarce capul, nu are nici un rost să tulbur personajele acum, ea a rămas cu sprâncenele puțin arcuite, va înțelege pe parcurs probabil, cum spuneam, cuvintele sunt absolut inutile.

Bicicleta sprijinită de gard mi-e și ea cunoscută. Bineînțeles, fetița stă pe bancă alături de ea și o atinge cu mâna, poate a obosit, poate a făcut prea mulți prizonieri azi și roțile trebuie să se odihnească. E mică, nu ajunge cu picioarele la pământ, și le leagănă alternativ. Mișcarea lor trimite spre mine aerul în impulsuri tinerești. Respir cu putere și îmi inundă plămânii o mireasmă de ziduri jilave, de iederă cocoțată până la gratii. Mirosul amintirilor din această oră dureroasă e persistent; chiar dacă acum nu mă doare nimic, nu pot spune că închisoarea aceasta fără contur care plutește spre mine antrenată de curenți e liniștitoare — stâng, drept, stâng, drept. O mână micuță îmi strânge degetele pentru o fracțiune de secundă. Uitasem că de data asta suntem doi – ah, de-ar lăsa în continuare bicicleta să se odihnească, nu pot să îmi imaginez cum e să împarți o celulă în această dimineață.

Bicicleta a rămas la locul ei, noi am trecut mai departe. Trandafirii roșu-perlat sunt acolo unde i-am lăsat azi-dimineață. Brusc îmi vine o idee. Ce-ar fi s-o las pe ea să-i miroasă, să-i fac deci cunoștință cu un personaj? Ne apropiem de ei. Mi se pare că li s-a mai estompat culoarea, însă mă țin totuși la distanță și o las să înainteze singură, dar ea nu vrea să dea drumul mâinii mele, prin urmare sunt doar la un pas în spatele ei. Se apleacă și își cufundă chipul între petale, e atât de roșu totul pe fața ei încât de-abia acum îmi dau seama că părul îi este tot roșu, rochia îi este roșie, unghiile îi sunt roșii, e atât de mult roșu în jurul meu încât amețesc și caut cu mâna un punct de sprijin. Îmi vine să țip de durere, trebuia să mi se întâmple și asta, m-am înțepat într-un ghimpe de trandafir și prin tot sângele meu pare că circulă acum o altă sevă, clorofiliană, străină de trupul meu, o sevă parfumată intens care-mi diluează percepțiile firești și îmi dublează greutatea, aproape că aș putea să jur că soarele acesta galben-auriu e aici doar ca să fac fotosinteza. Îmi zvâcnește dintr-o dată mâna dreaptă. Ea mă trage afară dintre tufe și se uită la mine cu niște ochi imenși și triști. Îmi revin încet dar văd numai pete roșii peste tot. Dacă am reușit să scap de închisoare astăzi, de tortură nu am putut fugi, m-a lovit a doua oară cu o intensitate dublată, poate fiindcă suntem doi. Oare cât percepe ea din densitatea cea nouă a sângelui meu, chiar dacă văd că e subțire și pare omenesc, exact acolo unde am atins ghimpele, eu știu că e infernal de greu și de parfumat și de vegetal.

Acum putem să mergem mai departe, părăsim strada principală din cartier și urcăm, printre străduțe mici, spre dealurile împădurite. Nu am mai fost de mult aici. Nu pot spune că îmi explorez constant lumea, dar astăzi este o zi specială, trebuie să-mi ofer povestea altcuiva, chiar dacă eu îi aud urletele, ea îi percepe vibrațiile. În jurul meu e natură. Ar trebui să mă opresc la acest cuvânt fiindcă ce rost are să încerc să îi surprind toată orchestrația tremurândă pe care o revarsă în mine. Nu aș fi capabil nicicând să exprim în vreo limbă povara fiecărei secunde – nu, nu e numai durere, dar există suferință, cum pot s-o fac pe ea s-o ghicească, cât de gol e pentru ea cuvântul acesta, cât de bogat e pentru mine acest dicționar. Urcăm spre dealuri, e un soare perfect deasupra capului meu, e o mână mică în palma mea și o poveste între degetele noastre, de mi-ar șopti cum s-o las să zboare, dar dacă povestea aceasta e deja în văzduh, și nu așteaptă decât un povestitor capabil, dacă nu sunt eu acela, cât de dezamăgită ar fi – ea sau povestea, sau poate amândouă.

Am ajuns la înălțime, și undeva în spate se conturează cartierul, al meu și al ei. E cald aici, mai facem câțiva pași și rămân în urmă copacii, iar deasupra noastră soarele parcă a încetat să mai fie atât de perfect. E un pic prea cald, prea galben, prea apăsător, și doar cu câteva momente în urmă n-aș fi putut să cred că și soarele o să mă doară azi. Mă uit la ea. Nu pare să sufere, de fapt nici nu mă așteptam să o facă. Mă izbește dintr-o dată neputința și dincolo de asta cred că ghicesc invidie. Ea nu simte nimic, și eu urlu pe dinăuntru, și poate aș urla și pe dinafară, dacă aș avea certitudinea că m-ar ajuta. Pentru o secundă îmi spun cât de bine e să fii ea. Cât de bine e să ai liniște pentru un timp, în tine și în jurul tău. Apoi îmi dau seama că exact timpul e problema, și încerc să îmi revin. Mă orbește lumea din jur, nu trebuie să mă orbească și propriile-mi sentimente, altfel voi sfârși hăituit de mine însumi, și poate că durerea aceea ar fi încă și mai mare.

Dar ceva se întâmplă, fiindcă nu m-am mai simțit niciodată așa. Încet-încet urcă în mine o fierbințeală stranie, e ca și cum m-ar frige fiecare centimetru pătrat din trup. Încerc să mă uit spre soare și observ cum auriul se înroșește treptat, cum strălucirea de mai devreme se estompează și lasă loc unei sângerări tremurânde, care se îngroașă cu fiecare secundă ce trece. Soarele meu nu mai degajă optimism acum, ci se contorsionează spasmodic – poate nu văd asta, dar cu siguranță o simt, și mă doare, mă doare atât de profund, că de abia mă abțin să nu țip. Nu pot să-mi dezlipesc privirea de pe soare, dacă mai pot să-l numesc așa acum – e atât de roșu și atât de jupuitor de fierbinte – nu l-am atins niciodată, dar îl simt, și asta mi-e de ajuns. În jurul meu aerul fumegă de parcă s-ar înălța deasupra unui cavou întreg acoperit de lumânări aprinse. Cu coada ochiului văd în dreapta mea un șuvoi de roșu, și realizez că ea e o flacără vie. Mă gândesc cu disperare ce greșeală enormă am făcut când am lăsat-o să miroasă trandafirii, să le inspire roșul, să se contopească în el, să îl asimileze. E atât de roșie din vârful degetelor până la tălpi, respiră roșu și emană roșu, încerc să mă eliberez din strânsoarea ei fără să îi privesc chipul, dar nu îmi dă drumul, și de abia atunci realizez că nici n-o va face, că n-are cum și că n-are de ce, și că ea nu poate înțelege. Ea mă trage ușor de mână, îi simt privirea pe obrazul meu, îi simt întrebările fremătând în aer, îi simt încruntarea sprâncenelor și nesiguranța și confuzia, dar sper doar că nu va rosti nici un cuvânt, fiindcă orice altă povară pe care ar arunca-o între noi m-ar doborî cu siguranță. Mă uit spre soare, și sforțările lui de-a se elibera de roșu îmi bubuie în tâmple ca un lanț de sclavie zdrobitor de trupuri. Una câte una, crăpături întunecate se deschid în rănile soarelui, guri înfometate de căldură, una, două, trei… douăsprezece dâre de șerpi pe marginea soarelui, într-un cerc perfect, echidistante. Soarele meu e un ceas care respiră foc, e un ceas fără limbi, de ce-ar mai curge timpul acum, când sub el spumegă un torent de durere.

Dintr-o dată realizez că nu mă mai pot ține pe picioare, că mă fluidizez irevocabil. Îmi ridic mâna stângă în dreptul ochilor și mă privesc topindu-mă într-o mare cuproasă de roșu. Îmi curge peste privire un val roșu din mine însumi. Simt vibrând în mine sânge de trandafiri.

Mă ține în palme. Doar atât știu acum, că sunt sânge și că ea mă ține în palme, se uită la mine cu ochii mari și goi și acum nu am de ales, trebuie să mă uit și eu la ea. Mă întreb unde e acum povestea din palma mea, povestea dintre degetele noastre, acum când nu a mai rămas decât sânge între ea și mine, dar ce vorbesc, între mine și sânge nu mai e nimic, eu sunt sânge și trandafiri și durere, o durere pe care o resimt de dimineață, o durere căreia nu pot să îi rezist, durerea acestei ore care ar fi trebuit să se sfârșească. Mi-am promis că o voi scufunda în povestea mea, și acum știu că de fapt povestea mea m-a scufundat pe mine în ea, știam de atât de mult timp că sunt parte din ea, dar n-am avut niciodată curajul să întreb cât de adânc în poveste m-am născut și unde trebuie să mă întorc. Mi-am promis că îi voi oferi povestea mea și acum povestea mea mă oferă pe mine ei, ochilor ei reci și întrebători, palmelor ei roșii de mine, palmelor care se apropie de fața ei, de privirile ei, de buzele ei.

bea. Alunec prin ea ca pe un tobogan și mă abandonez liniștii din ea. Durerea din mine devine tot mai palidă cu fiecare strop din mine care se prelinge în ea. Asta nu poate să însemne decât că ora mea cea dureroasă s-a sfârșit, că totul va deveni la fel ca înainte. Ar trebui să fiu fericit, dar mă încearcă nesiguranța. Cum ar fi putea fi din nou totul la fel, când acum nici măcar nu mai exist. Dar gândesc, și simt, și n-am uitat nimic, deci încă sunt. Dacă a fi este sinonimul lui a exista, bănuiesc că am să aflu acum.

Un singur gând mi se învârte nebunește în minte. Nu-mi mai aparțin mie, odată ce povestea mea m-a vândut ei. Dar acum nu mai aparțin nici poveștii mele, fiindcă povestea mea s-a scufundat în ea. Nu pot decât să concluzionez că aparțin ei, și poate că asta mă înfioară acum mai mult decât orice. 

Cred că de abia acum îmi simt inima și pot afirma că trăiesc. Acum încep să respir, în ora asta care prinde viață în jurul meu și în mine. Și mai cred că nu ar fi fost posibil să trec printr-o experiență mai terifiantă decât cea de acum câteva momente, și că altfel n-aș mai fi avut niciodată șansa de a mă trezi. În sfârșit s-a fisurat sarcofagul în care amorțisem până acum, și pot să explodez așa cum ar fi trebuit s-o fac cu atât de mult timp în urmă, atât de mult, încât nu sunt capabilă să îmi amintesc când a început totul. Dar acum s-a sfârșit, și asta e tot ce contează, și acum am sânge de trandafiri în mine.

Dar poate că nu sunt eu cea care respiră și vede și aude acum, când au căzut toate cortinele. Poate că e el, el care niciodată n-a știut ce poveste frumoasă i se topise în vene. Mi s-a părut atât de firesc atunci să nu-i permit să se irosească. O făcuse pentru mine, chiar dacă privirea din ochii lui mi-a confirmat că n-a știut nicio secundă cât de dureroasă va fi cu adevărat acea oră. S-a întâmplat totul atât de repede, atât de neașteptat. Povestea lui își așteptase de mult timp cititorul, atâta doar, că el nu știa sub ce formă o scrisese. Nu are niciun rost să mă simt vinovată. E frumusețe peste tot în jur, și cred că aș putea spune că e moarte în mine, dar refuz s-o fac, fiindcă îl simt și știu că el încă trăiește.

Sub tălpile mele tremură fire de iarbă înalte; fac câțiva pași spre pădure. E răcoare sub copaci, și frunzele îmi desenează pe trup un haos de forme. Deasupra mea e soarele a cărui căldură o simt acum pentru întâia oară, și în jurul meu e o legiune de insecte înaripate. Niciun colț de lume nu mai tace, dar zgomotul de pretutindeni e atât de muzical și de dulce, iar eu am așteptat atât de mult să îl ascult, încât aș da orice să nu se mai oprească niciodată. M-am săturat de muțenie și de golul de pretutindeni, lângă mine, în mine. Acum totul s-a schimbat, între o oră și următoarea, și dacă într-adevăr există timp, de acum înainte el va curge și pentru mine, lângă mine, în mine.

Vreau să descopăr cartierul așa cum n-am mai făcut-o niciodată; cobor dealul printre bolți verzi și fiecare sunet din jur îmi provoacă un cor de trăiri exuberante, cărora știu ce nume să le dau. E fericire, e calm, e o dragoste de tot, cuvinte care până în această clipă n-au fost decât semne străine pe mii de pagini peste care treceam cu vederea fără să le percep înțelesul. Toate cuvintele pe care le-am citit vreodată îmi roiesc înnebunite în minte, fiecare încercând să se lipească de ceea ce a învățat să descrie sau să reprezinte ca parte a unei limbi, să se atașeze de ceea ce eu de abia acum înțeleg că se ascundea în tot acest timp dincolo de ele. Coborând, îmi dau seama că pășeam printre aceiași copaci și atunci când urcam cu el. Acum sunt singură – dar ce vorbesc! Cum aș putea fi singură când lângă mine e un vârtej năucitor de viață, și în mine atâta fericire.

Spre care jumătate de cartier să mă îndrept acum? Nu ezit decât o secundă. Jumătatea mea nu mi-a vorbit niciodată. În jumătatea mea eram un om mort, înconjurat de moarte. Cealaltă jumătate, în schimb, mă va învăța tot ceea ce l-a învățat pe el. Niciodată nu mi-a spus cum se simțea acasă, dar îmi dau seama că ar fi fost inutil, fiindcă oricum nu l-aș fi înțeles, însă acum voi descoperi singură tot ce-a trecut sub tăcere, și mă voi simți și eu acasă.

Oameni pretutindeni, și nu mi-aș fi închipuit niciodată că sunt atât de diferiți. Fiecare voce are un alt timbru, fiecare vorbire are un alt accent, fiecare trup lasă o altă adiere în urmă, și altă sumă de gesturi în memorie. E un bazar de civilizație, fără tarabe, toate exponatele se plimbă pe trotuare, și mă întreb – cu ce s-ar putea alege un cumpărător din această mulțime?... Dar poate ar fi fost mai potrivit să îmi închipui un muzeu. De ce aș vrea să cumpăr ceva, când totul mi se oferă atât de amplu, când nu trebuie decât să privesc, să ascult, să ating, să miros, lucruri pe care n-am putut să le fac până acum, lucruri cărora le-am dus atât de mult dorul. E o bogăție incomensurabilă în oameni, și mă întreb doar câți dintre ei își dau cu adevărat seama de ea.

Acum mulțimea mă vede, de fapt o vede, de fapt poate că și formularea aceasta e greșită, mulțimea ne vede. Dar de ce nicio voce nu mai răscolește ecouri în mine, de ce pașii răsună atât de gol pe trotuar, lângă mine, de ce nu mai rezonează nimic înăuntru. Ceva lipsește acestei lumi, cartierul meu este brusc incredibil de golaș, oamenii trec la fel de mulți pe lângă noi, cum treceau înainte doar pe lângă mine, dar au lăsat ceva acasă în urma lor, au lăsat ceva în memoria mea însă acum nu mai lasă nimic în mine, și mă simt imposibil de liber.

Adie o briză ușoară printre ziduri de case și-mi amintește timid de pădurea pe care am lăsat-o în urmă. Miroase a conuri rostogolite din copaci, dar miroase și a magnolii uriașe în grădini, și se îmbină liniștea de dincolo cu zgomotele de aici, numai pentru mine, numai ca să-mi ureze bun venit­. Îmi tremură vântul printre bucle și, pentru prima oară de când m-am născut, râd de fericire.

Vântul de acum e atât de timid și de liniștitor… unde e vântul care mă salva de închisori rotunde azi-dimineață, unde e? Dar nu pot să afirm că lipsa lui mă afectează. Dimpotrivă, am curajul să inspir – prin plămânii ei, inspir pentru întâia oară aer și regăsesc tăcere în mine. Nicio avalanșă de lumini sonore nu mi se mai revarsă în trahee. Lumea tace și îmi interzice zborul, îmi interzice apăsarea dintotdeauna și îmi dă voie să respir.

Pășesc pe asfalt și îl simt solid și sigur sub tălpi. E un sentiment așa curios să știu că urmez o cale, că e un drum înaintea mea care mă duce acasă. E ca și cum aș ști drumul dinainte de-a mă naște, dar dacă mă gândesc mai bine, poate că nu îl știu decât din momentul în care m-am născut, în care el s-a născut în mine.

E mut asfaltul pe care calcă, pe care călcăm. Cândva erau cochilii sfărâmate de melci sub el, însă acum nu mai sunt sigur, fiindcă nu le mai resimt. Dar nu mă doare nimic. Pășește atât de sigur spre casă – pășim spre casa mea, spre casa noastră, fără să pătrund dincolo de asfalt, și de abia acum realizez ce bine e să calci pe trotuar fără să știi ce e de cealaltă parte, fără să auzi fărâmarea de cochilii.

Deci, asta va fi de acum casa noastră. E un singur miros pretutindeni, mirosul lui. Nu mă simt străină. Mă simt ca și cum aș fi știut mereu că voi trăi aici, că acesta îmi este locul. Totul e în așteptare, trebuie doar să ating și să privesc și să miros, ca să eliberez o învălmășeală de senzații. Să las viața să înceapă, și jocul din spatele ei.

Deci, asta va fi de acum casa noastră. Nu mai e casa mea, fiindcă aceasta e prea tăcută, prea puțin dureroasă, prea rarefiată, dar îmi place mai mult așa cum e acum. Casa noastră cea săracă, spre care ea a știut fără ezitare drumul. Casa care obișnuia să mă înece în trăiri, și pe care ea acum o descoperă atingând, privind, mirosind tot ce îi iese în cale. Pentru ea se deschid universuri cu fiecare pas pe care îl face, pentru mine se închid jumătăți de lumi. Sper doar că voi ajunge să uit ce bogăție am pierdut în ora aceea dureroasă când i-am întins palma. Sau ar fi trebuit să sper că voi învăța să împac vinovăția cu blestemul, fără să vreau am trădat poate tot ce-a stat închis în mine un pic prea mult timp, unde s-a mai pomenit ca o trădare să înceapă cu o palmă întinsă în sus, așteptând altă palmă, dar dacă, de fapt, toate trădările încep așa, iar eu n-am avut de unde să știu asta, fiindcă a fost prima oară când palma mea a strâns o alta, nu credeam că am o poveste în palmă, ce-ar fi s-o las să se povestească.

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică