Laborator SF

ÎN OCHIUL SCHIMBĂRII

  • daniel timariu
    Daniel Timariu

„Fiecare să-și examineze gândurile;
el le va găsi în întregime ocupate cu trecutul și cu viitorul.”

Blaise Pascal, Cugetări

Steven se îndreptă spre marginea platformei și privi cu atenție în jos. Ar fi putut să se aplece mai mult, sau chiar să se așeze, balansându-și picioarele și admirând pustiul de sub el. Dar mai bine nu, se gândi brusc înfiorat, nu era sigur că incendiul curățase totul, chiar dacă nu se mai auzea nici un sunet. Se opri la un metru de marginea ruginită și urmări în tăcere cum, de sub fumul negru și gros, începea să apară pământul pârjolit.

Până la urmă, curiozitatea îl învinse și se apropie de-a bușilea. Trebuia să vadă dacă mai mișcă ceva sau dacă, vai, ce bine ar fi, totul e scrum și țărână. Nu se vedea nimic. Focul curățase pământul de orice ar fi fost pe el. Plante, insecte, animale. Se târî cu grijă înapoi și, când ajunse la o distanță sigură,  sări în picioare fericit. Apoi făcu semnul victoriei spre mica lentilă prin care Emma îi urmărea reacțiile. Nici el nu știa de ce se bucură atât de tare, dar oricum s-ar fi manifestat bucuria, nici un sunet nu-i ieșea pe buze. Prevăzător, pășea cu mare atenție, de parcă orice scârțâit ar fi putut da alarma.

Emma, care-l urmărea încordată, îi văzu explozia de bucurie și țipă cât putu de tare de fericire. Își permitea, ascunsă în măruntaiele platformei de salvare, să facă gălăgie. Acolo, bine protejată de dispozitivele antifonice, trăia ca într-un cocon, ascunsă de urgia de afară.

Intră la adăpostul turnului și trase peste cap combinezonul auriu, rămânând gol, doar cu șosetele în culori aprise pe care le purta mai mult din superstiție, decât din nevoie. Căldura îl învălui imediat, însoțită de torsul surd al angrenajelor din turn. Se aruncă în fotoliul din fața calculatoarelor și privi datele transmise de senzori. Nimic. Nu se înregistra nici o ființă vie. Fum, praf, pământ uscat. Căută orbește cu mâna după căști și le fixă pe cap. Imaginea Emmei de pe monitor prinse glas.

– Chiar trebuie să stai dezbrăcat?

– E mai relaxant. O, da, gândi el, sunt urmărit de o mulțime de turnuri. Și ce dacă? Ridică plictisit din umeri. Tot singur voi fi.

– Senzorii tăi ce arată? trecu ea mai departe.

– Pustiu… moarte.

Pe ecran se derulau noi date. Celelalte turnuri se pregăteau să-i urmeze exemplul. Bănuia că Emma va fi prima. Îi privi ochii mari și albaștri asaltați de cearcăne și sprâncene stufoase și o găsi – pentru a câta oară? – irezistibil de frumoasă. Își admiră cu mândrie săgeata dintre picioare. În doi-trei ani, poate mai repede, spera să o folosească în scopul în care fusese proiectată.

Un fâșâit electronic îi atrase atenția. Emma se decuplă repede și monitorul se umplu de figura mare și crispată a lui Will Boehner, cel ales de toți ca mare șef.  Un fost ofițer, pe vremea când mai exista armată. Acum o umbră grasă, palidă și răgușită a celui ce a fost, dar la fel de rigid ca un par întărit cu fier beton.

– Chiar trebuie să stai gol!? repetă el mecanic vorbele Emmei, dar glasul îi sună precum un rateu de motor cu eșapamentul spart.

– Nu mai am haine, se destăinui Steven, mucalit. Serios, nu mai am nimic, totul a fost făcut scrum. Din ce crezi că am făcut frânghiile de siguranță?

Will, cel poreclit și Balenă, scăpă un mormăit ce aducea cu încrucișarea dintre o înjurătură și un blestem.

– Multă sănătate! Îi ură Steven. Care-i treaba?

Șeful își întoarse capul într-o parte, apoi în cealaltă, ca și cum ar mai fi putut fi cineva cu el. Steven zâmbi. Bouleană, dacă e să ne asculte cineva, ne va asculta și basta!

– Sunt zone care nu vor putea fi curățate.

Da, știa asta.

– Acolo nu ajunge nici focul, nici chimicalele și nici bacteriile.

Ce l-a apucat? Întreg proiectul era făcut de el, știa tot ce trebuia să știe.

– Treci la subiect, mare mahăr! Vocea ta mă indispune. Uite, și Steven se ridică în picioare, mi s-a muiat.

Will Boehner, fost ofițer, fost om de decizie, fost luptător, fost creștin practicant, explodă într-o serie incredibilă de sudalme și palme date biroului de metal.

– Respectă-te și tu un pic, omule! strigă militarul.

– Ce cretin, mai spuse Steven, apoi închise conexiunea și o cuplă pe cea a lui Robert.

În fundul gol, ca și el, Roby stătea turcește pe fotoliu, fluierând un gragment dintr-o simfonie. Spre deosebire de Steven, Robert fusese cineva înainte de invazie. Un mare dirijor, curtat de o mulțime de orchestre, adulat de milioane de fani. Avusese o viață frumoasă și împlinită. Acum era ca un patefon învechit. Steven nu-și făcu auzită prezența. Asculta și lucra la datele primite, încercând să uite cuvintele militarului și insinuarea strecurată dibaci printre ele.

– Ceva preferințe, domnu’? îi arătă într-un târziu Roby că se știe urmărit.

– Ceva aspru, preluă el din aer provocarea, ceva care să sune a hârșâit de masă de fier trasă pe o podea plină de cuie.

– Aha, vrei delicatese metaliste.

– Metalul e iar la modă.

– Și focul, dacă am înțeles eu bine.

– Moartea e întotdeauna la modă, preciză Steven.

– E ca negrul la haine, bag de seamă.

– Sau ca curul gol, nu se lăsă nici el.

– Cacu… ha ha ha, ești bun, zău. Ascultă acum.

Nu peste mult timp închise monitorul, păstrând în urechi sunetul vioi al unei melodii vechi și imaginea bărboasă, plină de bășici netratate a lui Robert. Ofițerul reacoperi întreg monitorul, privind fix într-un punct, undeva în spatele lui.

– Nu avem consens, trecu Balenă direct la subiect. Și asta, stimate domn, e doar din vina ta! Ai nesocotit ordinele mele directe complotând cu ăia, știi tu care, nu trebuie să mai repet, și ai distrus tot planul…. ai sabotat cu premeditare!

– Eu?

– Da, da, nu mai fă pe nevinovatul, individul ăla care cântă, nu răspunde!

– Poate e defect.

– Păi nu e!

Se opri din aruncat acuzații, privind fix spre ochiul de sticlă.

– Ascultă, trebuie să trecem peste disensiunile personale. Avem un plan de urmat, plan stabilit împreună și semnat de toți. Procesul-verbal este afișat în zona comună, dă-o dracu’ de treabă!

Timpul alocat expiră și conexiunea se închise. Sunetele se mai învârtiră câteva clipe prin cameră, apoi Steven le înlocui cu fluieratul înregistrat a lui Roby. Butoanele străluceau palid și se gândi să o sune din nou pe Emma, dar nicio frecvență nu era liberă. Toți vorbeau cu toți, se dădeau ordine, se comentau rezultatele. Își trase combinezonul pe el și ieși. Trecuseră 15 minute de la asalt și era curios dacă Ceilalți contraatacau.

Când deschise sasul spre ecluză, auzi în spate pârâitul unei conexiuni, dar nu se mai întoarse. Probabil șeful vroia să-l tragă de urechi pentru una sau alta. Nu-și făcea griji, Roby va ataca și el, la fel și Emma, la fel și ceilalți ecologiști. Acum nu mai era timp pentru răzgândit. Trebuia acționat.

Cerul era la fel de plin de obiecte ca și cu o oră în urmă sau ca și acum o zi ori un an. Singura diferență consta în fumul negru care filtra razele soarelui și care avea rolul de a transmite un mesaj Celorlalți: „nu mai aveți ce face aici, totul e distrus!”. Spera să fie înțeles și cerul să fie din nou senin.

Își aduse aminte de Ziua Invaziei, când milioane de obiecte negre întunecaseră cerul. Apoi de ploaia portocalie plină de bacterii extraterestre ce a însemnat modificarea genetică a tuturor ființelori de pe Pământ. Pentru majoritatea, modificarea însemna moartea. Pentru altele însemna schimbarea totală, prin mutații sucesive și rapide. Iar pentru oameni… pentru oameni modificarea era sinonimă cu dispariția. Apocalipsa cea mult prevestită.

Simți cum ochiul de sticlă de deasupra sasului îl urmărește. Nu putea fi decât Emma. Doar ea avea codul de acces. Se întoarse și arătă cu degetul mare în jos. Navele străinilor erau tot sus, tot nemișcate. Dacă planul nu reușea, vor avea mari probleme. Cu toată liniștea radio, cu tot efortul lor de a nu fi depistați electronic, acum mai mult decât oricând vor ieși în evidență pe fondul pustiit al Pământului. Dacă Ceilalți vor dori să se răzbune, în câteva zile va fi momentul oportun. Mai privi o dată spre cerul înnegrit, după care reveni în micul bârlog din pântecul uriaș al turnului.

Nici nu intră bine și pârâitul ce preceda conexiunea îl înștiință că cineva dorește deschiderea unei conexiuni. Will, cu aceeași față crispată, îl privea sever.

– Iar tu?

– Ești tare de cap, îl apostrofă imediat Balenă, ce ți-am spus, avem zone descoperite! Cum te-ai gândit să le acoperim?

Ce caraghios, se gândi Steven.

– Ia-ți oamenii și mergeți pe teren!

Punct ochit, punct lovit. Ofițerul se crispă și mai tare, dacă așa ceva era posibil. Nu mai avea oameni, nu mai avea subordonați, iar el era țintuit, de o infirmitate, în scaunul cu rotile. Mda, se gândi Steven, poate am jucat prea dur.

– Identifică zonele și trimite-i acolo pe cei din turnurile apropiate.

Ofițerul nu scoase niciun sunet.

– Va expira timpul și nu ați spus nimic inteligent, îl atenționă Steven.

– Crezi că nu m-am gândit și eu la asta? îi dădu replica Will. Până mâine am situația completă.

Măcar avea umor, gândi Steven.

Apoi ofițerul tăcu și conexiunea se închise. Steven știa ce vrea să spună Will prin lungile momente de tăcere. Convorbirea era ascultată de diverse organizații subversive, ascunse în buncărele marilor orașe. Clubul Prietenilor Extratereștrilor. Clubul Finalului Demn. Asociația pentru Pământul fără Oameni. Și multe altele. Mai erau și ecologiștii și rămășițele fostelor guverne și armate naționale. Puține la număr. După Ziua Invaziei prima lor grijă a fost să-și consume arsenalul militar, clasic, nuclear, chimic și biologic.

Steven săltă din sprâncene așteptând realizarea conexiunii cu Emma. Fusese bună la ceva și această etalare inutilă de forță. Ceilalți păreau încurcați de distrugerea voită a ecologiei terestre. Atunci a lansat prin, acum, defuncta rețea globală ipoteza că extratereștrii nu vor cu orice preț Pământul și imediat a fost contactat de Forța Globală de Acțiune Împotriva Celorlalți. Sau, altfel spus, de Rețeaua Turnurilor. O formă ciudată de organizare, acum aproape distrusă, nu de ființele venite în navele negre ce umbreau Pământul de 27 de ani, ci chiar de armatele guvernelor care construiseră aceste monolituri gigantice, uzine performante făcute să întrețină viața câtorva zeci de oameni pe durata a sute de ani.

Steven medită o clipă asupra vocii imperative a lui Will Balenă, dar se amăgi că spaima, abia sesizată în tremurul vocii, provenea de la furia observațiilor anterioare. Marele orgoliu militar fusese un pic zgândărit de impolitețea civilă. Chiar așa, impolitețe, spuse el cu voce tare, obrăznicie plus amuzament. Emma?

Urmând comanda vocală, calculatorul făcu legătura cu Emma. Nerăbdarea așteptării îi înfioră pielea dezvelită, trimițând o undă de mulțumire în toate celulele corpului. După câteva secunde, chipul rozaliu al Emmei se arătă pe ecran.

– Steven.

– Emma.

– Will este foarte furios.

– Pe mine?

– Spune că ai sabotat atacul.

– Ha, ha, ha și tu l-ai crezut?

– Eu, nu, dar altora le-ar prinde bine un țap ispășitor, dacă lucrurile se înrăutățesc.

– Dacă nu se înrăutățesc, o îngână abătut Steven, Emma…

– Da?

– Lucrurile se vor termina rău, indiferent de acțiunile noastre.

O văzu cum se înfioară, ascunsă de pânza ușoară care mai mult o descoperea decât o acoperea.

– Emma, din cele peste 100.000 de turnuri construite la început, dacă mai funcționeză jumătate. Sunt zone mari care nu pot fi curățate de bacteriile Celorlalți.

– Will spune că se pot curăța manual, la sol.

Oftă. Nebunul ăla chiar credea că o echipă, care echipă? Ar putea străbate mii de kilometri la sol, fără a fi detectați și distruși? Focul aruncat de turnuri distrugea viața, nu și mașinăriile automate, bine ascunse de fostele guverne. Era o treabă împuțită.

– Speranța nu este în vreo echipă fantastică, Emma! Acest atac a fost doar un semnal pentru extratereștri! Ei trebuie să renunțe, nu noi să-i învingem.

Dar legătura era deja moartă. Timpul scurt alocat unei singure legături expirase și Steven urla singur la monitoare.

– Futu-i! exclamă plin de năduf.

Cele 15 minute de pauză le petrecu umblând prin mica încăpere ce-i servea ca birou, tot mai surescitat. Pe de o parte, avea siguranța că mesajul fusese corect interpretat de Ceilalți, pe de altă parte simțea apropierea unei decizii pripite din partea Șefului. Poate că și el contribuise la asta, totuși, cel puțin până acum, nu se înșelase niciodată. Dar vorbele Emmei îi rodeau din încredere. Ea fusese principalul punct de stabilitate. În jurul ei țesuse întregul edificiu al organizației. Dacă ea ceda în fața dorinței de violență a lui Will, totul putea fi pierdut și cariile neîncrederii vor șubrezi tot edificiul. Turnurile erau încă puternice și o sciziune între ele, urmată de un atac, ar fi fost catastrofal pentru moralul firavei omeniri. Trebuia să facă ceva.

– Will!

– Ah, domnul geniu.

Fața mare și pătrată a militarului umplu monitorul.

– Te rog, nu lua nicio decizie pripită. Urmeză planul stabilit înainte de atac! Fă abstracție de zonele rămase neatinse!

Îi văzu sprâncenele cum se arcuiesc o clipă și înțelese că era prea târziu.

– 42 de echipe din turnuri, ajutate la sol de mutanți voluntari, vor curăța zonele neatinse.

– Will!

Conexiunea se închise în fâșâit electronic. Se repezi la combinezon și-l îmbrăcă febril. Apoi coborî la baza turnului. Jos, la subsol, se afla cuibul unor mutanți. Erau mari, aproape orbi, se mișcau încet și se hrăneau cu tuberculi, ciuperci și insecte ce creșteau în umezeala rece și radioactivă a subsolului turnului. Ar fi putut să nu-i lase să intre, dar prefera să-i știe pe ei acolo decât cine știe ce grupuri de oameni, dornici de sânge în numele vreunei religii a iubirii.

Acum avea nevoie de ei. Trebuia să-i convingă să-l ajute.

Imediat ce a deschis ușa blindată, un miros greu de mlaștină și de pivniță cotropită de mucegaiuri i se strecură în nări, trecând dincolo de filtrele performante. Șia că nicio bacterie străină nu se găsea în Turn, dar totuși un fior de neliniște îl încercă. Din penumbră se apropiară, cu mișcări lente, trei namile de peste doi metri, cu ochii cât ai unei farfurii de ceai și gura știrbă larg deschisă. Mormăiau la unison, iar, când fură suficient de aproape, una din ele reuși să scoată câteva cuvinte.

– Saaal’.

– Salut, oameni buni! îi întâmpină el, ridicând mâinile. În fiecare din ele ținea câte o sacoșă plină cu legume și ciuperci.

– Ceeee, haiiiii.

De bine, de rău, îl recunoșteau ca stăpânul turnului. Se putea baza pe ei, cât să nu-l înșface și să-l transforme în compost pentru ciuperci.

– Vreau să vorbesc cu Eduard. Vouă v-am adus niște bunătăți.

Le aruncă una din sacoșe. Se opriră în dreptul ei, privind-o curioși. Între ei comunicau telepatic. Dacă Eduard va fi de acord cu întâlnirea, se vor apleca, o vor lua și vor uita de el. Dacă nu, nu.

– Treeeeciiii.

Cele trei trupuri, vorbind la unison, se aplecară și începură să mănânce cu gesturi cumpătate din ciupercile revărsate din sacoșă. Se strecură pe lângă creaturi și se îndreptă spre capătul coridorului. Acolo, chiar în centrul bazei, într-o cameră bine izolată își afla culcușul Eduard, creierul Monștrilor Lenți.

„Steven, îl întâmpină acesta de cum intră în încăpere.”

– Eduard! Bine te-am găsit.

„Casa mea e și casa ta, spuse acesta. Sau, mai corect spus, casa ta e și a mea!”

În capul lui Steven râsul se rostogoli greoi lovindu-se și ricoșând haotic în cutia craniană, filtrat de casca specială de protecție. Eduard era o mare masă gelatinoasă susținută de diverse piese mecanice și osoase. Încerca să-și facă un exoschelet, dar nu reușea.

„Mai am nevoie de timp și de spațiu.”

Gândea cu voce tare, cum se exprimase o dată Eduard. Camera începea să-i fie strâmtă.

– De fiecare dată când vin aici mă trece un fior. Ar putea fi ultima dată? Iată o întrebare al cărei răspuns nu-l știu.

„Cât timp stai în zona superioară, nicio problemă, prietene.”

Zona superioară reprezenta prima treime a turnului, separată de restul și printr-un bruiaj electronic. Cu ajutorul lui putea să-i țină pe telepați la distanță. Prieteni, prieteni, dar niciodată nu poți ști ce e în mintea lor.

– Voi fi scurt, nu am timp să intru în amănunte, bănuiesc că o parte o cunoști.

„Atacul. Măcelul. Pustiul radioactiv. Cunosc.”

Steven oftă. Dacă ar fi mai ușor.

– Will vrea să distrugă zonele necontaminate. Nu poate de unul singur, folosind doar trupele din turnuri sau ale fostelor guverne. Singurii capabili să ajungă până acolo sunt mutanții.

Eduard păru a cădea pe gânduri. Îi citea planurile lui Steven, atent la amănunte.

„Înțeleg, spuse într-un târziu. Înțeleg. Crezi că te pot ajuta, sau că vreau să te ajut. Asta după ce planul tău măreț a distrus 80% din suprafața uscatului. Ce sens mai are să salvăm câteva zone? Pământul oricum nu-și va mai reveni.”

Steven îi zâmbi.

– Poate da, poate nu. Hai să nu fim radicali, să nu spunem niciodată, niciodată. Nu-mi fac iluzii Ed, vor urma milenii de îngheț distrugător.

Dacă nu ar fi știut că Eduard nu are mușchi, ar fi putut jura că toată acea masă gelatinoasă se scutură o clipă, străbătută de un fior de râs. Încercă să înțeleagă care era motivul veseliei, dar nu găsi nimic.

„Extratereștrii nu te vor ajuta, Steven.”

– Nu ai de unde ști.

„Din contră, știu!”

Oare modificările genetice îl făceau simțitor la undele cerebrale ale străinilor?

„Nici pomeneală”. Simți cum Eduard se amuză în continuare. „Singurele ființe vii au fost bacteriile de modificare, care au acționat automat.”

– Și sus? arătă Steven cu bărbia spre tavan.

„Sus nu e nimic. E doar o uzină care, atenție Steven, după modificare ar fi trebuit să construiască ceva.”

– Să construiască ceva? repetă mecanic Steven.

„Ceva aici pe Pământ, poate să pregătească venirea coloniștilor, orașe, fabrici și altele.”

Stătu o clipă încercând să înțeleagă implicațiile informațiilor. Nu se îndoia nicio clipă de geniul lui Eduard. În plus, era logic, dar totuși, ceva…

– Sau un portal, spuse chinuit.

„M-am gândit și eu la asta. Un portal prin care să sosească coloniștii.”

Se gândi la miile de studii făcute pe bacteriile străine. Multe erau moarte, foarte multe erau practic mutante. O majoritate din ce căzuse în Ziua Atacului erau de fapt rebuturi. Acum, pentru prima dată, se gândea că poate starea de sănătate proastă a bacteriilor se datora transportului. Cine putea ști la ce fel de radiații fuseseră supuse și mai ales cât timp călătoriseră.

Eduard auzea totul și la sfârșit completă.

„Nici nu contează, au fost mai mult decât suficiente pentru a distruge totul în calea lor. Doar nebunia oamenilor le-a oprit.”

– Suntem mai nebuni decât ele.

„Ne-am schimbat, ne-am mutilat și le-am oprit înaintarea.”

Steven îl privi pentru prima dată cu alți ochi pe Eduard. Aceste noi specii încorporau material genetic extraterestru. E adevărat, într-o infimă măsură, dar ei nu mai erau 100% pământeni și deveniseră imuni la bacteriile extraterestre. Iar ultimele petice nealterate nu reprezentau nicio miză pentru ei. Rămășițe ale unui Pământ vechi, aflat în fază terminală. Acum, o altă lume se dezvolta. O lume cu alte reguli și cu alte interese.

„Totuși, am să te ajut”, îi transmise Eduard un ultim gând lui Steven în timp ce acesta fugea spre lift.

Sus strigă, fără să-și mai scoată combinezonul.

– Will!

Ecranul pârâi de câteva ori, fără ca fața roșie a Șefului să-l mai umple.

– La naiba!

Nu era momentul cel mai bun ca Will Boehner să facă pe inabordabilul.

– Emma!

Fața mirată a Emmei apăru instant.

– Astăzi ai multe de spus.

– Emma, e ceva foarte important.

Îi povesti de vizita la Monștrii Lenți, fără a pomeni de Eduard. Existența lui trebuia să rămână un secret. Așa era înțelegerea.

– Emma, zonele nedistruse trebuie să rămână așa cum sunt! Vom elimina organismele extraterestre și noi ne vom putea muta acolo. Fără ele, nu vom mai avea deloc viață pământeană. Tot ce va mai fi viu vor fi specii mutante, parțial afectate de genetica extraterestră.

Transpira și surescitarea nu-l ajuta cu nimic.

– Pentru noi, oamenii, nu va mai exista nimic pe Pământ. Vom fi străini în propria noastră casă. Pe propria noastră planetă! Trebuie neapărat să-l împiedicăm pe Will.

Reuși să-și scoată combinezonul și constată că legătura murise.

– Will!

Ecranul pâlpâii din nou, dar de data asta conexiunea se stabili. Din monitor îi zâmbea larg fața ridată și plină de solzi argintii a unui Spân. Alături de el Will, având un trabuc în gură, ca într-o secvență dintr-un film vechi, îl privea mulțumit.

– Bănuiesc că-l știi pe Feri.

Spânii nu vorbeau. Dinții lungi ca niște colți nu mai permiteau. Dar înțelegeau perfect ce se vorbea, o însușire neobișnuită. Se nășteau cu această capacitate. Din păcate pentru ei, numărul de cuvinte nu depășea 50 și nici nu mai erau capabili să învețe unele noi. Răgeau, scuipau, mârâiau asemenea unor fiare. Corpul musculos, degetele terminate cu gheare, împreună cu o minte sclipitoare și dinți ascuțiți îi urcase în vârful lanțului trofic, printre prădătorii de afară. Erau prima specie derivată din oameni, care se stabilizase după o suită de mutații rapide. Speranța de viață nu depășea zece ani. Și erau complet lipsiți de păr sau blană. De unde și numele.

– Will, voi fi scurt.

– Ar fi cazul.

– Dacă distrugem zonele necurățate, ne distrugem ultima șansă de a mai fi.

Will pufăi, în timp ce Feri îl fixa fără să clipească.

– Bacteriile extratereștrilor pot fi stârpite și prin alte mijloace. Am vorbit cu…

– Șeful Monștrilor Lenți, completă Will, și Feri se agită brusc sărind cu o mișcare felină din cadru.

Pe Steven, spânii îl înspăimântau. Trebuia neapărat să-i oprească.

– Will. Oprește naibii atacul! Acum!

Spânul reapăru și Steven văzu cu groază că nu era singur. Mai mulți mutanți din speciile mai puțin evoluate cărau obiectele de prin biroul ofițerului. Will stătea imperturbabil.

– Te rog, Will! Vă rog, domnule ofițer!

– Steven băiete, ți-am spus că nu ai cum să câștigi. Lumea s-a schimbat foarte mult, doar tu și, hai, câțiva, ați rămas la fel.

Se ridică din fotoliu și, sub ochii tot mai măriți de groază ai lui Steven, de sub corpul butucănos al bătrânului ofițer apărură mai multe picioare firave, care tremurau și se opuneau cu greu gravitației. Dar până la urmă reușiră să-l ridice pe Șef.

– Vezi tu, am exersat special pentru tine.

Conexiunea se închise.

Se prăbuși. Pentru prima dată, nu doar era gol, se și simțea gol, vulnerabil în fața noilor evenimente. Când oare se petrecuse toată această schimbare? Și cum de nu intuise că, sub acțiunile aparent umanitare ale bătrânului ofițer, se ascunde un plan mult mai elaborat de nimicire a rasei umane? Balenă era un mutant și încă unul complet nou, cu evoluție lentă și interesantă. Spânii păreau a-l urma, ceea ce însemna că-i poate controla. Steven ascultă zgomotul monoton scos de mașinăriile Turnului și pentru prima dată înțelese expresia „fluturi în stomac”. Balenă era telepat și nu doar atât, putea controla mințile mai slabe ale spânilor și probabil ale multor altor specii de mutanți. Will ajunsese acolo unde își dorise cu fervoare. Era în vârf, era șeful atotputernic, era generalul, era mareșalul, era amiralul, era supremul lider al unei armate! Nu se îndoia că din mintea ordonată a fostului ofițer ar fi putut ieși și altceva decât război. Acum el era jupânul Pământului. Și nu pentru că era fioros sau pentru că avea gheare sau colți, ci pentru că avea creierul cel mai bine dezvoltat.

Mai dezvoltat oare decât al Monștrilor Lenți? Era oare Will mai inteligent decât Eduard, doctorul Eduard Newman? Trase de câteva ori aer în piept.

– Robert.

Muzicianul, în poziție lotus, medita așezat direct pe masă. Părea în transă, în timp ce mormăia melodios o înșiruire de cuvinte. Parcă era o incantație și Steven se opri să-l admire. Deși urât și deformat de rănile care-i acopereau tot trupul, vocea lui Robert era divină și, pe măsură ce trecea timpul, tot mai precisă în a se modula în cele mai neașteptate combinații de sunete.

Își drese glasul, atrăgâdu-i atenția. Robert nu deschise ochii, doar un zâmbet ușor precedă vorbele.

– O da, prietene. Balenă ne-a informat pe toți. Se pare că și-a dat arama pe față.

– Și-a dat arama pe față? În ce sens, cum adică?

– Vrei să-ți cânt ceva? Îl întrebă politicos Robert.

Numai de așa ceva nu avea chef. Încerca să se concentreze, deși avea impresia că deodată nu mai era stăpân pe situație, ca atunci când, în copilărie, îi alunecau tălpile pe nisipul de pe fundul pârâului, care șerpuia în spatele casei bunicilor. Dacă nu era atent, lua o trântă bună și o dată cu ea și o baie nedorită. Acum avea același sentiment, lucrurile se mișcau cu repeziciune în jurul lui și unde, până nu demult, erau pietre solide, de încredere, acum o mâzgă verde le broda făcându-le alunecoase și de nerecunoscut.

– Roby, tu ești încă om, nu-i așa?

Muzicianul mormăi ceva ca pentru el, când nazal, când gutural. Steven nu înțelegea ce spune, dar o ușoară furnicătură îi făcu pielea de găină. Simțea nevoia să întrerupă conexiunea și, pentru prima dată, își dori ca momentul închiderii automate să vină mai repede.

Robert fixă un obiect aflat în afara câmpului vizual și-l ridică arcuindu-se și ondulându-se, punându-l în poziție verticală în dreptul pieptului.

– O vrajă, îl lămuri Robert cu glas șoptit, am confecționat-o chiar eu. Diamant și fulger într-un singur obiect. Poți să-i spui laser, extrem de periculos, mai sublinie.

Dar pe Steven altceva îl făcea să respire tot mai greu. În timp ce vorbea, Roby se ridicase ușor în aer și acum plutea, sau levita, mai corect spus, la câțiva centimetri deasupra mesei. Omul cel plin de răni, cu glasul cel mai frumos din lume, se transformase într-un mutant, într-un zeu mitologic, care își legăna ritmic, capul dintr-o parte în alta pe o muzică doar de el auzită.

– Ce se întâmplă, Robert!? Ce naiba se întâmplă!?

Muzicianul îi zâmbi pașnic.

– Ascultă-ți inima, Stev, ascultă-ți intuiția…

Brațul îi zvâcni și închise manual conexiunea. Ermetiză combinezonul auriu și ieși afară pe terasă.

Aerul cald nu-l răcori mult, fumul se ridica alene, trecând în fuioare subțiri pe lângă marginile ruginite ale platformei, pierzându-se înspre nori.

Cerul era la fel de plin de obiectele negre, multe și nemișcate. Operațiunea de distrugere deliberată a vieții nu le îndepărtase și nici nu le făcuse să-și schimbe poziția. Erau tot acolo, în aceeași formație. De ani de când le urmărea zi de zi putea să le diferențieze. Unele erau mai închise la culoare, altele erau mai lunguiețe sau cu mai multe muchii. Unele erau lovite și altele nu stăteau fixe, având o ușoară mișcare de rotație. Erau precum animalele dintr-o turmă. Aparent identice și totuși diferite una de alta.

Se aproprie de margine și privi spre zările întunecate. Oriunde se uita același peisaj dezolant. Negru, fum și funingine, o nemișcare apăsătoare. Viața părăsise acest pământ, iar din ceruri nu se întrevedea a veni ceva mai bun. Izbucni  în plâns și speră ca nimeni să nu-l observe din ochiul de sticlă de deasupra sasului. Spera ca Emma, sau cât din ea mai era Emma, să nu-l judece aspru dacă-l vedea așa cum era acum, doborât de gânduri, de fapte neverosimile, de neînchipuit până nu demult.

Cum fusese posibil ca toți să-l înșele? Cum de nu observase modificările în comportament? Întrebări, întrebări. Își aminti cum plantele contaminate se schimbau de la o zi la alta, într-o metamorfoză îngrozitor de rapidă. Cum specii întregi dispăruseră, făcând loc altora, care la rândul lor dispăreau. O frenezie a infernului. O apocalipsă vegetală. Concomitent cu una animală. Vietăți ieșite parcă din imaginația diavolului apăreau de pretutindeni, făcându-și loc spre suprafața pământului, mâncându-se una pe alta și murind înainte de a se înmulți. Forme familiare altoite pe trunchiuri diforme, mutilate de răni permanent supurânde. Ochi și urechi nefiresc așezate sau într-un număr impar. Plante și animale. Și apoi insectele. Marile beneficiare, cele pentru care numărul de ochi, de antene și de picioare nu părea niciodată suficient. Monstruozități zburătoare sau cărăbuși gigantici rostogolind de nicăieri spre niciunde, mingi de carne colcăitoare.

Steven, ești atent?

Steven, ai văzut destul?

Steven, poți zbura?

Trăia un coșmar!

Se prăbuși în genunchi, privind printre lacrimi pământul fumegând. Dacă s-ar arunca, și-ar aminti cum fusese înainte. Verde, viață, soare. Hăul îl atrăgea cu promisiuni, moartea, poate și ea nepământeană, îl momea cu o mulțime de promisiuni imposibile.

Steven. Steven! Steven!!!

Își scutură capul. Cineva îl striga din difuzorul atașat ochiului de sticlă. Era Emma. Se ridică și porni spre sas, făcând cu mâna. Nu era Emma, gândi în acel moment, difuzorul era demult stricat și nici vocea nu era a ei. Era vocea lui Eduard, cel mai monstruos leneș din univers, creierul gelatinos sau cea mai mare gelatină gânditoare. Imaginea îl înveseli.

Trecu prin camere și deschise sasul dinspre scările turnului. În față, doi Monștri Lenți, ținându-se unul de altul, îl priveau senin prin pupilele lor cât farfurioarele de ceai.

– Bine v-am găsit, prieteni!

– Băăăăuuu ceee faaaci, măăăăi.

– Eduard e jos?

O întrebare retorică.

– Omuuule, duuu’eee jooo.

– Nu am nimic pentru voi, dar am să mă revanșez.

Se opriră din legănat și pe fețele mari și palide apăru o clipă un zâmbet ștrengăresc.

„Hai, lasă politețurile și coboară, te aștept.”

De ce se mai mira? Chemă liftul de marfă și formă codul pentru subsol. Ochii mari și un băăăăă îl apostrofară pentru lipsa ciupercilor.

Eduard parcă mai crescuse în diametru. Stătea pe o platformă șubredă, pe care mai multe animale patrupede încercau să o ridice. Se opri înfiorat de mirosul pestilențial din cameră.

– Ce naiba pute în halul ăsta?

„Ah, mirosul, îi replică Eduard. Pentru mine sunt doar elemente chimice, dar analizând reacțiile terminalelor și după întrebarea ta, pot spune că îmi pare rău pentru voi.”

Terminalele, în viziunea lui Eduard, erau Monștri Lenți.

– Și ei cine sunt?

Ființele îl priveau de sub platforma de oțel.

„Ele sunt alte terminale. Pentru tine se vor numi Monștrii Puternici sau Rapizi, deși alții sunt mai rapizi!”

Și râse, umplând creierul lui Steven cu ecouri în armonice de bass, făcându-l să deschidă larg gura, de parcă era lîngă un avion pregătit să decoleze.

Pe lângă râs, simți cum ceva îl prinde de mâna dreaptă, însă nimic fizic nu era acolo.

„Steve, am nevoie de ajutorul tău. Da, da, știu că tu ai venit să-mi ceri ajutor. Sau poate niște lămuriri. În fine, ai venit, nici tu nu știi pentru ce anume. Omule, ai o minte tare încâlcită. Vezi acești monștrii creați din nimic? Sau pe cei de sus? Mai sunt și din cei pe care încă nu ți i-am arătat! Ei au creierele mai mari ca al tău. Am în lucru o nouă specie, care poate calcula mai iute decât un calculator electronic. Tu știi ce e aia. Ai mai prins vremurile când exista o rețea mondială și viața ne era planificată de mașinării reci din metal și siliciu. Ei, bine, toți acești mutanți au mințile limpezi și ușor de înțeles. Tu, în schimb, tu ești un Om. Ca și mine, sau ca Will, sau ca Robi și Emma. Emma!”

– Da, Emma.

Eduard avea obiceiul să-și sufoce partenerii de discuții, inundându-le mintea cu o mulțime de vorbe, imagini, sunete într-un fâșâit continuu, alimentându-le angoasele și stârnindu-le spaima. Steven aprecia tactica și, pentru a nu fi chiar el unul din cobaii doctorului, proiectase casca de protecție, inspirat de Magneto, un personaj dintr-un film vechi. Acum, însă, în graba plecării, o uitase și valul uriaș de informații îi apăsa tâmplele, creîndu-i o stare de greață și de amețeală. Se aplecă peste uriașul creier.

– Ed, dacă nu încetezi jur că borăsc pe tine și apoi te calc în picioare.

Râsetul lui Eduard îl inundă din nou.

„Stai calm, amice, dacă mi-aș pune mintea cu tine, și nu vorbesc la figurat, în mai puțin de o secundă ai fi doar o băltoacă de grăsimi saturate. Energiile care te țin laolaltă sunt ușor de rupt.”

– Pentru un tip așa vorbăreț, lipsa de apărare pare un atu.

„Și așa ajungem din nou de unde am plecat. Am nevoie de ajutorul tău.”

Steven se îndreptă, simțindu-se mai bine. Bănuia că Eduard îi trimitea fluxuri cerebrale ce-i manevrau hormonii. Îi înțelegea puterea și o respecta. Dar aveau o înțelegere. El îi ceda o parte din turn, iar șeful Monștrilor Lenți...

„ … și ai celor puternici si rapizi…”

– … îl apăra de mutanți. Hei!

„Scuze, dragă Stev, dar gândești atât de încet și de previzibil! Dacă m-ai asculta, am termina mai repede. Și, poate, am avea timp să discutăm și despre problema sau problemele tale. Din câte înțeleg eu, ai multe presupuneri neverificate.”

– Le poți numi și așa. Dar ai dreptate. Să trecem la subiect.

„Sus, în fața ușii tale, sunt Bo și Mo, ei doi nu sunt prea iuți, dar te asigur că sunt foarte puternici și ascultători. La o adică, se pot dovedi și foarte inteligenți.”

Steven simți ironia din spatele cuvintelor.

„Numai și numai protocolul dintre noi îi împiedică să intre în apartamentele tale imperiale.”

Nu se putea opri nicio clipă din a face glume și a arunca ironii.

– Treci la subiect, domnule doctor academician! îl ironiză Steven.

„Am trecut deja. Am nevoie de platforma antigravitațională de la tine din atelier.”

Platformă gravitațională? La mine în atelier, gândi Steven mirat și apoi cu voce tare:

– Bănuiesc o șmecherie aici, dar nu mă opun, dacă am așa ceva, consider-o a ta.

Simți un val de mulțumire venind nu doar dinspre marele creier, dar și din partea ființelor care stăteau nemișcate sub platforma de oțel a stăpânului lor.

„Nici nu știi câte lucruri interesante ai în atelier. Atât doar că încă nu au fost descoperite. Ba mai mult, nici nu au fost inventate!”

Și râse amuzat. Steven dădu din cap aprobator, o stare de mulțumire îi încălzea membrele și simțea că este îmbujorat. Dacă Ed ar fi avut obraji, sau ceva similar, cu siguranță l-ar fi pupat. Așa, se mulțumi să constate că trăiește una din scamatoriile doctorului.

„Și mai am o rugăminte. Vezi tu, monstruleții ăștia au un mare defect, pe lângă altele mai mici, nu sunt buni la... chestiile ce țin de finețe. Sunt așa, cam ca niște copii care pun globuri în pom, mai scapă câte unul, mai mănâncă din brad, mai dau foc la câte o creangă. Am nevoie de tine ca să pot face platforma antigravitațională și… în fine, tot ce am nevoie pentru a mă deplasa.”

Steven urmărea ideile lui Eduard, înțelegând pe măsură ce acesta îi explica că, practic, Eduard îi cerea să devină unul din sclavii lui. Șia că, oricum, nu-l putea împiedica și se simțea recunoscător pentru că era întrebat. Însă rațiunea îi striga să fugă cât mai repede și să revină cu casca.

„Ai căzut pe gânduri.”

– Nu mă poți învinovăți că gândesc, nu?

„Din contră! Te rog să te gândești bine la ce ți-am spus până acum. Și apropo de gândurile tale care umblă neîngrădite prin cameră. Nu sunt un tip egoist și nici nu am porniri spre sadism. Temeririle tale sunt îndreptățite, dar și false totodată. Și tu ți-ai dat seama de asta deja. Dacă voiam să-ți fac rău, îți făceam. Acum sau oricând.”

Îl aproba, dar rațiunea refuza să-l liniștească. Se simțea pus în fața unui pericol copleșitor. Toți oamenii pe care se bazase până acum erau mutanți. Iar mutantul de care îi era cel mai teamă, regele mutanților, împăratul mutanților, era mai uman decât și-ar fi putut închipui. Poate nici ceilalți nu erau atât de… atât de…

– Ok, sunt de acord. Extindem protocolul nostru. Ai voie în tot turnul și ai voie și… ai acces și la mintea mea.

„Întinde mâna dreaptă.”

O întinse și simți cum o altă mână, invizibilă, îi strânge bărbătește palma. O strânse și el, scuturând-o cu hotărâre. Degetele i se mulară după palma invizibilă pe care o simțea caldă, fermă și catifelată.

– O Doamne, doctore, nu uita că și eu am nevoie de ajutor!

„Noi, îi transmise Eduard direct din minte. Noi avem nevoie de ajutor, acum, suntem doi parteneri. Pentru ceilalți vom fi unul singur, Steven Ellehammer. Și îți mulțumesc că ai respectat în totalitate acordul dintre noi și nu ai spus nimănui de existența mea.”

– Lumea știe de Monștrii Lenți.

„Foarte bine, ei vor exista pentru a ne ajuta, la fel și ceilalți. Ah, vrei să vezi ce fac?”

Ca și cum ar fi făcut apel la memorie pentru a-și aminti o întâmplare demult petrecută, în minte văzu cum cei doi monștri, Bo și Mo, desfăceau mesele lungi din laboratorul biologic. Deși erau din inox gros și masiv, în mâinile lor păreau bucăți de hârtie creponată. Buloanele de prindere pocneau sec când ei se opinteau un pic pentru a le desface din beton. Mormăiau ceva, ca o melodie pentru copii.

„Le place munca, auzi în minte.”

Mo se opri o clipă și Steven îl văzu cum se uită spre ușa dinspre holul care ducea în magazia de alimente și serele de legume.

– Nu, îi spuse, nu și acolo.

Mo se întoarse mirat și, după o clipă de gândire, se reîntoarse la demolarea laboratorului.

„Ei vezi, auzi Steven vocea lui Ed, nu e așa de greu. ”

– Ce se va întâmpla cu noi? îl întrebă Steven.

„Greu de spus, nu am pregătite răspunsuri ferme, mai degrabă presupuneri. Unu, fie vom continua să fim două ființe, cu două creiere care comunică și atât; doi, fie vom ajunge într-o simbioză în care chiar dacă în continuare vom gândi separat, vom avea nevoi fizice comune și nu vom mai putea desluși între nevoile mele și ale tale; fie, trei, ne vom transforma într-o singură ființă cu două părți, una statică, adică eu cel de acum și una mobilă, adică tu. Dar diferența dintre mine și tine nu va mai exista. Nu va mai fi niciun Noi. Va fi doar Eu.”

Închise ochii și încercă să pătrundă în viitor. Se vedea mergând prin poienița plină cu păpădii din spatele casei bunicilor, urmărind zborul fluturilor și ascultând foșnetul copacilor. Pe cer, și asta i se păru neverosimil, obiectele negre erau puține și parcă mai mici și mai nevolnice. Dădu cu mâna ca și cum ar fi vrut să îndepărteze o muscă și, printre copaci, apăru o cărare la capătul căreia se vedea turnul. În jurul lui, mai mulți Monștri Lenți, dar și din cei Puternici și Rapizi munceau desfăcând, turtind, rupând obiectele negre.

– Ce imagine vie! exclamă Ed. Ce vrea să însemne?

„Îți spun, uneori văd și eu în viitor, cred că ține de volumul creierului, apar conexiuni parazite, analize și memorii reziduale care se amestecă formând vise și premoniții.”

– În viitor?

„Nu știu, nu am nici eu o imagine clară, cumva, unele evenimente le simțeam, dar în niciun caz așa de clar.”

Își simțea capul greu și greața îi urca din nou din stomac.

– Emma. Hai!

Fugi spre ascensor și butonă febril codul apartamentului. Alături de el intrară și doi Monștri Puternici și Rapizi.

„Zi-le doar puternici, rapizii sunt alții, ai înțeles tu greșit explicațiile!”

Îl priveau șiret de la înălțimea umărului. Se ridicaseră în picioare și abia acum Steven le putea observa musculatura perfectă, pielea purpurie acoperită de o blană scurtă pe membre, spate și piept.

„Hai, intrați! Le spuse mental.”

Intrară și le simți teama, dar și mândria de a fi alături de el. Cât urcară, niciunul dintre ei nu respiră. Putoarea din camera lui Eduard provenea din respirația lor. Un amestec de sulf și amoniac. Închise ochii și o clipă avu în minte planurile și scopurile din spatele ființelor.

„Acum, îți spun, auzi vocea doctorului, nici nu mai știu, eu te controlez pe tine sau tu pe mine. Să fim cu băgare de seamă, pentru tine sunt lucruri noi, sentimente și trăiri pe care nu le-ai mai încercat.”

– Mă simt de parcă așa mi-a fost sortit dintotdeauna.

Eduard râse cu tonul lui molipsitor de binedispus.

„Lucrez la această simbioză de mult timp, dar fii cu băgare de seamă, așa cum ți-am expus anterior, nu știu cum vom evolua.”

Dădu din cap și îi trimise pe cei doi Monștri Puternici să le ducă mâncare Monștrilor Lenți. Șia că se pot descurca și cu hrană puțină și mai ales, cu orice fel de hrană, fie ea extraterestră, fie terestră sau mixtă, fie organică, moartă sau vie, fie direct substanțe nutritive din laboratoare. Deși organici, erau mutanți cu genetică extraterestră.

„Bacteriile extraterestre sunt puternic mutagene. Îți spun sincer, maestre, rege al turnului, glumi Ed, sunt convins că e o reacție neprevăzută.”

– Cumva, îi transmise Steven, și eu am ajuns la aceeași concluzie.

„Sus, doar îți reamintesc de dragul discuției, nu mai e nimic viu. Mașinăriile alea s-au ouat în capul nostru, iar din încrucișare am ieșit noi.”

Aruncă grăbit combinezonul și își trase o salopetă de laborator peste pielea rănită de materialul aspru de protecție. Cumva, odată cu singurătatea minții, pierduse și inocența răzvrătirii. Sau, înțepeni în fotoliu, nu eu am devenit pudibond, mai curând așa e Eduard.

„Ei bine, aici ai nimerit-o. Niciodată nu am înțeles cum poți apărea despuiat în fața unei zeițe precum Emma.”

– De care suntem amândoi îndrăgostiți.

„Și vom mai fi!”

– Emma!

Conexiunea se realiză, dar pe ecran nu se arătă decât o cameră, dezolnant de goală. Mișcă ușor din joystickul camerei de filmat, atent la toate colțurile. Nu se vedea nimic, dar simțea ceva, ca o prezență. Apoi o văzu ghemuită lângă un fotoliu, de parcă ar fi dormit. Era acoperită cu o folie sau cuvertură de aceeași culoare cu a fotoliului. Nu mișca.

Și totuși, gândi Steven, cine a aprobat conexiunea? Imaginea tremură și, după o clipă, fu înlocuită de capul mare și roșu al șefului Will.

– Băiete, să înțeleg că ai revenit la viață?

Îngheță, privind cum fața cărnoasă a ofițerului se cutremura de râs. Imaginea se îndepărtă și acum avea o privire de ansamblu a noii încăperi în care Will se mutase. Cumva, reușise să mărească spațiul din turn, dărâmând pereții despărțitori și renunțând la veche împărțire. Uriașa sală se transformase în comandamentul central al unei armate de mutanți. Zeci de spâni mișunau peste tot, aranjând ultimele detalii. Dar, chiar și așa, în mare planul era vizibil. În mijloc, pe o masă ovală, era harta Pământului, cu turnurile marcate de obiecte cilindrice de culoare neagră. Pe pereți, mai multe monitoare formau uriașe ferestre spre lumea exterioară. Vedea cerul cu mulțimea de obiecte negre, vedea încăperea lui, pe cea a Emmei și alte camere în care se aflau oameni, unii răniți, alții adormiți.

– Emma!

Will îi arătă cu un gest teatral întreaga încăpere.

– Pentru tine, voi fi de acum domnul General William Boehner.

– Nu amiral? Sau mareșal?

Zâmbetul dispăru de pe fața noului general.

– Obrăznicia asta te va costa amarnic, fiule!

Pe fundal auzi vocea lui Ed.

„Treci la subiect, amice, generalul tău și-a trimis spânii la poarta turnului!”

Îi vedea și el acum. Se luptau cu Monștrii Lenți. Erau iuți ca niște nevăstuici, sărind, mușcând, zgârind. Monștrilor Lenți li se alăturau acum cei puternici și pentru prima dată, Steven îi văzu și pe cei rapizi. O, Doamne, erau cu adevărat rapizi, mult mai rapizi ca spânii, iar mușcăturile lor lăsau găuri sângerânde în corpurile acestora, care, chiar și așa, atacau și atacau. În minte simți zâmbetul victorios al lui Ed, iar în fața ochilor îl văzu și pe cel al lui Will, generalul spânilor. Se părea că Will primea informații doar prin canale electronice, ori se înșelase în privința puterilor sale telepatice, ori nu erau atât de puternice.

– Ed, bătrâne, l-am supraestimat!

„Șiu.”

– Nu-și controlează trupele mental, așa cum am crezut prima dată. E doar un general cu un pact subțirel făcut cu un Feri, adevăratul conducător al spânilor.

„Te înșeli și aici.”

Steven îngheță. Se aștepta la ce era mai rău. Râsul patern a lui Eduard îl liniști.

„Nu e niciun mister. Spânii trăiesc în mici colonii și au conducători multipli, nu doar unul. Multiplică-l pe Feri de o sută de ori și astfel ai conducătorul lor. Nici măcar marele jupân generalisim Will Balenă nu știe. Ca prostu’ s-a aruncat cu capul înainte, crezând că îi va domina prin mici șmecherii bio-chimice. Dar, mai stai puțin, vraja se va rupe.”

Închise ochii și văzu aievea miile de cadavre de spâni sfâșiate și mâncate cu poftă de monștrii lui Ed, de monștrii lui.

Will era la fel de roșu și hotărât ca și acum, dar ceva din atitudinea lui era schimbat. Și atunci îi simți mintea, ca o plastilină cu aromă de cârnați cu fasole, cum se modelează sub mâinile lui.

– Will, cheamă-ți acrobații înapoi!

Dar nu mai așteptă răspunsul. Văzu în spatele generalului cum Emma se trezește. De undeva, din laterale, mai mulți spâni săriră, ocupând imaginea centrală și ascunzând-o vederii pe Emma.

– Hei, dați-vă la o parte!

„Lasă-mă pe mine, auzi vocea lui Ed.”

Ca în reluare, rapizii spâni se traseră deoparte, privindu-se mirați unii pe alții, mârâind și pufnind ca niște pisici Sfinx gonite de la bolul cu mâncare.

Generalul privea neîncrezător imaginea cu lupta din fața turnului și scena din camera Emmei. Piciorușele se mișcau cu iuțeală, plimbând uriașul corp când la un ecran, când la altul. De parcă mintea îi refuza să priceapă ce-i trimitea vederea.

– Tu! strigă spre Steven. Tu! Ești mai șmecher decât am crezut!

Ar fi vrut să strige și să-l umilească, dar simți în minte cum Ed îi strunește pornirile răzbunătoare. Se dovedea că doctorul Eduard nu era doar un bun psiholog, ci și un desăvârșit tactician.

„Avem nevoie de el. Pământul trebuie verificat, iar toate aceste specii și multe altele despre care nu știm, trebuie ajutate să supraviețuiască și trebuie atrase spre noi.”

– Domnule general William Boehner, Spânii tăi au suferit o înfrângere aparent dezastruoasă, dar de fapt destul de mică. Au capacitatea de a-și reface țesuturile distruse. În câteva luni vor fi pe picioare. Ei, spre deosebire de mulți alți oameni, nu au orgolii și nici nu sunt corupți de vanitate. Vor asculta de cuvintele rațiunii și te vor urma, dacă și tu, la fel ca ei, vei da undă verde rațiunii și nu urii.

Urmărea concomitent cum Will parcă se prăbușește în el, cum Emma se trezește speriată, cum spânii se apleacă în fața monștrilor, recunoscându-se înfrânți. Cum, și pe celelalte ecrane de pe pereții centrului de comandă construit de Will, spânii se retrag, lăsându-și prizonierii liberi.

Închise ochii și, în minte, i se formară imaginile unui viitor schimbat. Miile de spâni, refăcuți după lupta cu monștrii lui Eduard, erau acum grupați în mari aglomerări, sub forma unor mușuroaie gigantice. Will era tot în turn, iar Eduard stătea bine ascuns sub cel mai mare mușuroi apărat de cete de Monștri Puternici și Rapizi. Căută și căută, dar pe el nu se găsi în imaginea compusă din mușuroaie și turnuri impozante. Și nici pe Emma nu o zări.

„Nu trebuie să-ți faci griji. E normal ca tu să vezi viitorul altora și mai puțin viitorul tău.”

– Și Emma?

De parcă îi simțise gândurile, Will vorbea repezit cu spânul Feri, în timp ce pe Emma o luau pe sus mutanți necunoscuți, tăcuți și eficienți. Urlă nervos și vru să-l prindă mental pe Will, dar se lovi ca de un zid și o durere surdă și ascuțită îi străpunse creierul, făcându-l să se vaite îndelung. Printre puseurile de durere, auzi glasul șoptit al lui Eduard.

„Calm omule, calm! Tocmai ai făcut cunoștință cu un scut neuronal. Așa ceva aveai și tu între apartamentul tău și subsolul meu, până ți l-am dezafectat. Calm! Cât te doare pe tine, dar închipuie-ți că eu sunt numai creier!”

Pe ecran reapăru fața mare și mulțumită a lui Will Balenă.

– Băiete, mi-ai dat ceva emoții. Acum suntem unu la unu. Și eu zic că următoarea mișcare să o calculezi mai bine, altfel persoane nevinovate vor avea de suferit. Așadar, să negociem.

Poate că extratereștrii au dat greș și acum le desmembrăm sporii în căutare de artefacte interesante. Poate că noi ne-am schimbat și suntem mai multe specii de oameni decât au fost înainte specii de mamifere. Dar un lucru nu s-a schimbat. Plăcerea de a ucide.

– Robert.

– Ceva preferințe, domnu’?

– Cântă ceva aspru și dur, ca o sabie pe un scut!

– Aha, vrei delicatese metaliste.

– Metalul e iar la modă.

– Și focul, dacă am înțeles eu bine.

– Moartea e noul sexy.

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică