Trei texte de Cornel Robu

ÎN CĂUTAREA NECESARULUI CRITERIU

  • cornel robu
    Cornel Robu

În definirea propriului specific ca literatură, ceea ce se numeşte în mod curent science-fiction se vede con­fruntat cu dificultăţi proprii, până la un punct aceleaşi, dar în cea mai mare parte altele decât cele – mai cu­noscute – pe care le are de întâmpinat definirea literarităţii în genere, defi­nirea specificului literaturii “genera­le” (main stream, în terminologie sf). Ceea ce acolo era diferenţă specifică, la noi devine gen proxim, faţă de care trebuie identificată o nouă diferenţă specifică.

O dificultate secundară (deşi, din motive lesne de înţeles, în realitatea nemijlocită a literaturii, şi mai ales a vieţii literare, ea trece de regulă pe prim plan, ocultând problema cen­trală, aceea a specificului ştiinţificţiu­nii ca literatură) rezidă în diferenţa de statut social şi “respectabilitate” dintre obiectul teoriei literare (lite­ratura, “marea literatură”, unanim validată valoric şi recunoscută ca activitate spirituală demnă de preţui­re şi respect) şi obiectul teoriei literaturii sf (unde validarea valorică de regulă lipseşte iar recunoaşterea, de dorit unanimă, abia urmează a fi câştigată, teoretic şi critic, din mo­ment ce operele şi capodoperele, efec­tiv existente, nu au reuşit să-şi câş­tige singure această recunoaştere unanimă, prin ele însele, prin faptul în sine al existenţei lor efective).

 Soluţia la această din urmă difi­cultate nu poate, evident, decurge decât ca un corolar necesarmente con­diţionat de o eventuală soluţie la prima dificultate, amintită din start. Teoria literaturii sf este, în fond, tot o teorie a literaturii, pentru că însăşi literatura sf este pur şi simplu, literatură. Pentru a-i fi, însă, recunoscut statutul de literatură, pentru a-i fi recunoscută propria identitate, fizio­nomia unică şi irepetabilă, legitimitatea de a exista ca un “altceva” cu drepturi egale în perimetrul literatu­rii, trebuie, desigur, ca această iden­titate să poată fi mai intâi dovedită, trebuie ca acest “altceva” să poată fi definit, delimitat, separat (în sensul din chimie) şi numit. Or, aici ne întâmpină o junglă încă şi mai inextri­cabilă decât aceea genologică, despre care vorbeşte Darko Suvin1 (de fapt, este aceeaşi, dar văzută din alt unghi). Ajunge să deschidem câteva lucrări de referinţă în domeniu 2 la capitolul rezervat definiţiei genului – definiţiilor, mai bine zis, căci la un consens, fie şi aproximativ, încă nu s-a ajuns în această privinţă – pen­tru a ne convinge de senzaţia de confuzie haotică pe care-o creează şi-o fixează puzderia de definiţii peste definiţii şi criterii peste criterii, care, unul peste altul şi una peste alta, conduc chiar şi pe cel mai binevoitor şi comprehensiv observator neutru la concluzia că “obiectul” nu poate fi definit, că deci nici nu există. Şi aceasta nu numai la noi, dar şi la “case mai mari”: “Dacă proba unei bune definiţii este ca termenii prin care-şi defineşte obiectul să fie clari, să poată fi înţeleşi pe loc şi să poată fi definiţi ei înşişi cu acurateţe, atunci puţine dintre definiţiile oferite până acum trec această probă. Cele mai clare sunt, vai, şi cele mai puţtin exacte.” 3 

În această situaţie, “devine nece­sar să distrugem lumea pentru a o putea salva”4, devine necesar să ne învingem teama şi repulsia faţă de “patul lui Procust” în care oricând riscă să se transforme orice princi­piu teoretic, generalizator, unificator, risc ce creşte direct proporţional cu gradul de esenţialitate al acelui principiu, cu anvergura lui unifica­toare, subsumativă, implicit reduc­tivă. Cu cât mai esenţial este un principiu, cu atât creşte riscul de a se abuza de el, cu atât pare el mai agresiv şi mai totalitar în impact cu masa faptelor concrete, individuale, pe care este chemat să le ordoneze, să le dispună într-o ordine coerentă. Există, prin recul, şi riscul contrar: lectura sf-ului prin grila structura­listă ori semiotică, de exemplu, a provocat deja, din partea scriitori­lor înşişi în primul rând, dar şi din partea criticilor şi chiar a teoreticie­nilor, o violentă reacţie de respin­gere ca fiind înfeudată unei doctrine, unei ideologii “reducţioniste”, inade­rente concretului individual al ope­rei literare, pe care-o desfigurează până la a nu mai putea fi recunoscută: “Atât criticul teoretizant cât şi semioticianul par a întâmpina difi­cultăţi în a demonstra că sf-ul, aşa cum îl definesc ei, este aceeaşi diha­nie (“the same animal”) cu genul care răspunde la acest nume pentru cei care-l scriu şi-l citesc.”5  Până şi conceptul de “insolitare cognitivă” (“cognitive estrangement”), oferit de Darko Suvin drept “cheie” pentru science-fiction, nu s-a putut sustrage acuzaţiei de reducţionism, obiecţiei că este “o idee derivată din forma­liştii ruşi şi din Bertolt Brecht, mai degrabă decât dintr-un contact ne­mijlocit cu literatura sf”6. 

Care este, aşadar, adevărata iden­titate a literaturii sf, care este esenţa ei, esenţă pe care urmează a fi necesarmente centrate atât defi­niţia teoretică a acestei literaturi ca “gen”, cât şi criteriul critic de caracterizare şi valorizare a operelor concrete? A spune că acest crite­riu critic se identifică, de fapt, cu criteriul estetic, amândouă identifi­cându-se, practic, cu criteriul valoric, n-ar fi, tot practic, decât o crasă tautologie, care nu ne-ar duce mai departe. Oferind iluzia unei mult-do­rite platforme comune, această tau­tologie plafonează însă la ora de faţă, la noi cel puţin, toate opiniile critice şi teoretice exprimate cu pri­vire la science-fiction, plafonează gândirea critică şi patronează un fel de ambiguitate sau complicitate generală, în care toată lumea pare a se simţi bine şi a nu mai dori nimic în plus.

 Pentru că, oricum, cel puţin asu­pra “genului proxim” există un acord unanim, esteticeşte garantat (cei ce se disociază extraliterar de acest acord se descalifică literar, se auto-elimină din sfera literaturii): literatura sf este, în primă şi în ul­timă instanţă, nimic altceva decât literatură, ceea ce cu toţii înţele­gem prin literatură, fară însă ca până acum cineva să fi reuşit să dea literaturii o definiţie perfectă, ex­haustivă şi unanim acceptată. Chiar şi aşa, însă, termenul “literatură” este pe deplin operant: dacă nu există asupra “literaturii” un una­nim acord teoretic, există însă un relativ acord critic, ale cărui ultime clauze, explicit declarate ori numai implicit, tacit acceptate, sunt plăce­rea estetică şi, ipso facto, valoa­rea. Clauze ce rămân valabile şi în cazul literaturii sf, legitimând locul de drept ce i se cuvine acesteia în sânul “literaturii”, în “republica literelor” ş.a.m.d. 

Nu riscă, aşadar, nimic şi poate oricând conta pe un complezent acord de principiu oricine proclamă – repetându-le pentru a câta oară ? – aceste inobiectabile şi inatacabile principii, devenite însă de mult truisme: literatura sf este li­teratură sadeá, să terminăm odată cu criza de identitate şi de legitimi­tate ce se exprimă prin marginali­zarea ei, locul ce se cuvine de drept literaturii sf nu este undeva într-un ghetto relegat la periferia “marii” literaturi, ci în perimetrul intravi­lan al acesteia, drepturile literatu­rii sf sunt egale cu ale oricărui alt “gen” literar etc. etc. – toate aces­tea, desigur, în măsura în care se face dovada prezenţei valorii şi plă­cerii superior estetice.

Perfect de acord, până aici nici o obiecţie. Cine va încerca să treacă, însă, dincolo de aceste umblate “ape teritoriale” ale locului comun, va constata că, din acest punct, drumurile se despart, flotila celer por­niţi la cartografierea continentului sf se răsfiră şi fiecare rămâne să navigheze solitar, fără busolă, în ape necunoscute şi înţesate de recife.

Aparentul acord unanim de la în­ceput ascunde, de fapt, profunde dez­acorduri, provenite în cel mai bun caz din fireşti divergenţe de opinii, din optici legitim diferite, iar în cel mai rău – din confuzie şi dezorien­tare, din crasă ignoranţă, ori chiar din inavuabile interese paraliterare şi extraliterare. Valoare, da!, e stindardul sub care toţi ne adunăm, dar numai ca să ni-l smulgem unii altora din mâini! Nimic anormal în asta, totuşi, doar s-au mai văzut şi se mai văd astfel de stindarde, şi încă pe fronturi mai intolerante...

 Ce înţelege fiecare prin “valoare” şi prin “plăcere estetică”, ce fel de valoare şi ce fel de plăcere pretinde fiecare că ar trebui să existe în science-fiction? Are acesta în co­mun cu “marea literatură” doar existenţa în sine a plăcerii estetice şi deci a valorii, diferite însă în sub­stanţa lor, specifice fiecărui domeniu în parte? Ori se reclamă o nivelatoare şi păgubitoare identitate ad litteram, imposibilă de fapt? În ce direcţie ne îndreptăm privirea pentru a iden­tifica de-toţi-revendicata valoare, şi cu ce argumente îi dovedim exis­tenţa acolo unde ni se pare că am zărit-o, atunci când ni se pare că am zărit-o ?

 Curentul majoritar de opinie – ex­plicabil, într-un fel, nu însă şi ac­ceptabil – se îndreaptă spre ceea ce este recunoscut în mod curent drept valoare în “marea” literatură, pledându-i sau reclamându-i prezenţa tale quale şi în literatura sf, în science-fiction. Dacă vrem egalitate în drepturi – şi cine n-o vrea? – atunci să aducem probe că o merităm prin faptul că suntem şi noi la fel cu toţi cei care deja se bucură de aceste drepturi. Este un gest aproape reflex, la fel de reflex şi la fel de falimentar ca acela al negrilor care, cândva, încercau să dovedească lu­mii că pot avea şi ei o piele la fel de palidă şi un păr la fel de lins ca şi albii. Mai ales dacă albii declară, cu o suspectă bunăvoinţă, că n-au nimic împotrivă şi că sunt gata să primească în rândul lor, recunoscân­du-i un statut egal cu al lor, pe ori­cine poate face disperata dovadă contra naturii pe care ei o ştiu de mai înainte imposibilă. Sau poate nici măcar n-o ştiu, pentru că pur şi simplu nu-i interesează. Să nu mai lungim însă comparaţia şi dincolo de punctul unde orice comparaţie în­cepe să şchioapete, şi să revenim la datele concrete ale problemei. 

Din arsenalul teoretic pe care “marea literatură” a trecutelor secole şi milenii şi l-a forjat ancorându-se în propria experienţă de creaţie şi în propriul patrimoniu de valori, cel mai des “împrumutate” şi invocate drept criterii ale valorii în science-fiction sunt câteva concepte de recunoscut prestigiu: miraculosul fee­ric al basmelor, conceptul de fan­tastic, conceptul de mimesis; acesta din urmă, angrenând cu sine toate derivatele sale binecunoscute din li­teratura “realistă” şi dintre care exi­genţa – legitimă acolo – a comple­xităţii psihologice a personajelor s-a transformat, prin translaţie meca­nică în science-fiction, într-un ade­vărat contra-criteriu critic. Ar cere prea mult loc să demonstrez acum cu argumente teoretice o evidenţă precum este aceea că în science-fic­tion omul e prezent mai întâi ca spe­cie, apoi ca “temperament”, şi abia în cele din urmă ca individ, situaţie întru totul normală şi legitimă, în­trucât vocaţia literaturii sf nu este psihologia, ci ontologia, întrucât abisurile sondate de science-fiction nu sunt psihologice, sunt prin definiţie ontologice, întrucât miza în science-fiction nu este “analiza psihologică” a abisurilor individului, ci acel “fior” ontologic declanşat prin atingerea fiinţei finite cu infinitul, prin inves­tirea personajului, dincolo de datele sale concret-individuale, cu manda­tul de exponent al speciei umane în­tr-o situaţie-limită la frontierele abisurilor Universului. Nu e de pri­sos a repeta, totuşi, cu finalităţi preventive practice, că este la fel de impropriu fie a respinge, fie a supra­licita o scriere sf pe criteriul com­plexităţii psihologice a personajelor. Astfel, pentru a exemplifica sime­tric, operează cu un criteriu fals, irelevant şi contraproductiv, atât Nicolae Manolescu, atunci când, re­cenzând o culegere de science-fic­tion românesc apărută în Belgia, scria că “psihologia naiv-schematică din majoritatea naraţiunilor e dato­rată unei limite a genului: ea e vădit adăugată, ca o podoabă, cum era în literatura exotică sau cum este în romanul poliţist”, 7 precum şi Adrian Rogoz, care, postfaţând un roman altfel destul de fastidios şi trudnic la lectură, scria despre autorul lui cum că i-ar “face impresia unui Efremov cutreierat de neliniştile unui Dostoievski”.8

Evident, cine-l va căuta în science-fiction pe Dostoievski – indiferent de mobilurile ce-i motivează, decla­rat ori nedeclarat, demersul – nu-l va găsi vreodată acolo. Pentru că lo­cul lui nu e acolo. Nu-l vom găsi pe Dostoievski în science-fiction, fie că-l vom căuta cu bună-credinţă, cu intenţii de acreditare, cu iluzia că l-am putea realmente găsi acolo, fie că-l vom căuta cu rea-credinţă, cu intenţii de discreditare (a întregului science-fiction, ori numai a autoru­lui supus zdrobitoarei comparaţii), ştiind foarte bine din capul locu­lui că îl căutăm acolo unde e sigur că nu e nici o şansă de a-l găsi. Dar de ce să-l căutăm pe Dostoievski în science-fiction, de ce să nu-l cău­tăm, dacă asta vrem, în propria lui casă, nu în casa altuia? De ce să nu-l căutăm în propria lui operă, ne­asemuită, şi în glorioasa tradiţie ce descinde din el? Oare chiar să fie aşa de greu de înţeles şi de admis că patosul lui Dostoievski este “uman”, pe când patosul sf este “cosmic”? că acel sfâşietor cathar­sis dostoievskian este distilat din suferinţa pe care omul o provoacă omului, în timp ce catharsis-ul pe care ni-l oferă “vârfurile” valorice din science-fiction este “sublimat” din suferinţa pe care o provoacă omului Universul, cosmosul şi micro­cosmosul, covârşindu-l pe om prin dimensiuni, prin magnitudine, forţă, viteză, durată, complexitate etc., prin însuşi faptul că Universul fizic, aşa cum ni-l dezvăluie ştiinţa aces­tui secol, nu e făcut pe măsura omu­lui, nu-l aşteaptă pe om, nu ştie de om şi de singurătatea cosmică a omului pierdut în acest Univers străin şi indiferent ?

Iar dacă milenarul şi mereu vi­gurosul mimesis nu ne poate oferi azi criteriul pe care-l căutăm, spre a distinge valoarea de non-valoare în science-fiction, nici alte ţinuturi, limitrofe sf-ului, nu se dovedesc mai darnice: în zadar vom căuta acest criteriu pe tărâmul miraculos şi feeric al basmului, încă şi mai vechi decât milenarul mimesis, ori pe mai recent exploratul teritoriu al fan­tasticului.

Conceptul de fantastic este totuşi considerat de cei mai mulţi drept o “cheie” teoretică prioritară în science-fiction, întrucât literatura fantastică ar fi un “gen conex”, ar exista între ea şi literatura sf o congeneritate ca­tegorială, o “înrudire” mai strânsă decât cea care decurge firesc din condiţia lor comună de “fiction”, din apartenenţa lor comună la literatură în general.9 Există, desigur, asemă­nări, există chiar zone marginale de condominiu, dar deosebirile între “F” şi “SF” nu sunt mai puţin numeroase, şi în orice caz sunt mai definitorii pentru science-fiction decât asemă­nările. A le reţine doar pe acestea şi a minimaliza deosebirile, a le eluda chiar, este nu doar o eroare de logică, nu doar o eroare critică, dar – mai grav – şi o eroare de strategie cri­tică. Pentru că aici, în această confuzie de identitate, rezidă una dintre rădă­cinile cele mai greu de extirpat ale ob­stinatei rezistenţe “estete” la science-fiction, ale desconsiderării şi marginalizării literaturii sf în contextul “lite­raturii generale”, al “marii litera­turi”: literatura fantastică propriu­-zisă are doar acces la statutul de “ma­re literatură”, e fapt dovedit, cine l-ar contesta?, iar din moment ce, raportat la coordonatele şi exigenţele fan­tasticului, sf-ul iese de cele mai multe ori în deficit, care-ar putea fi cauza, dacă nu pretinsele “limite”, “insuficienţe” ori chiar “infirmităţi” estetice, congenitale – chipurile – în science-fiction? Desigur, conceptul fantasticului propriu-zis implică exi­genţe estetice foarte severe; sinteti­zate de Roger Caillois în formula ace­lui “insolit clandestin, fantastic in­sidios sau insinuat”10. Unor astfel de exigenţe de cele mai multe ori sf-ul nu le poate face faţă, şi nici nu e drept să i se pretindă, nu e rezonabil să se ambiţioneze a le face faţă, întrucât aceste exigenţe nu sunt ale sale, nu-i sunt proprii nici legi­time. Conceptul de fantastic conferă literaturii sf un statut literar “vitreg” şi ingrat, tocmai pentru că e impropriu, pentru că e inadecvat în ceea ce are această literatură mai bun, mai specific, mai definitoriu.

 Situaţia se repetă, aşadar: aceeaşi supunere unei jurisdicţii estetice străine, şi aceleaşi falimentare conse­cinţe, ca şi în cazul aplicării impropriului criteriu al “complexităţii psi­hologice a personajelor”, derivat din mimesis. Dar, oare, ce s-ar alege din superba literatură fantastică dacă –printr-o simetrică reductio ad absur­dum – am judeca-o strict (şi strâmb) prin prisma conceptului de mimesis ? La ce aberante concluzii teoretice şi critice am putea ajunge încercând, ipo­tetic şi profilactic, să reducem ireduc­tibila “fisură în real”, definitorie în fantastic, la exigenţe derivate din mimesis, precum “verosimilitatea” “veri­dicitatea”, ori chiar rebarbativa şi contondenta “confruntare cu rea­litatea” ?

 De ce, atunci, să procedăm în acest absurd şi aberant mod numai în cazul literaturii sf, de ce s-o măsurăm cu altă măsură, inegală, de ce s-o judecăm după altă “lege”, străină, de ce să-i impunem, silnic şi contra-productiv, criterii şi exi­genţe “contra naturii”? Şi de ce să n-o tratăm conform propriei sale naturi, genuine şi ireductibile, aşa cum – cu dreptate, mutatis mutandis – tratăm li­teratura fantastică, recunoscându-i un statut estetic propriu în raport cu li­teratura “realistă”? Oare justiţia estetică nu este, şi ea, una şi indivizibilă, ca orice justiţie ?

 Pentru că – spun unii – în acest fel am periclita tocmai ieşirea literaturii sf din detestatul “ghetto” al para-literaturii şi sub-literaturii : reclamând instituirea unui “alt” cri­teriu de valorizare, am reclama ipso facto, chipurile, un rabat valo­ric de principiu pentru science-fic­tion, i-am recunoaşte implicit infe­rioritatea estetică pe care i-o incri­minează “esteţii”, am permanentiza astfel izolarea şi marginalizarea care-l ţin departe de “marea literatură” ş.a.m.d.  Acum – spun aceiaşi – când de-abia am câştigat pentru science-fiction recunoaşterea statutului său literar, egalitatea în drepturi cu res­tul literaturii, inclusiv dreptul de a fi judecat exclusiv după un criteriu estetic, valoric (dar sunt oare, toate acestea, bunuri efectiv câştigate?), – tocmai acum să ne întoarcem şi să zicem că sf-ul este totuşi “altceva” decât restul literaturii, că trebuie să fie judecat după un “alt” criteriu decât acela al valorii estetice gene­ral recunoscute ca atare în lite­ratură, în orice fel de literatură? Nu suntem, astfel, primii care să alimentăm discriminarea şi segre­gaţia pe care tocmai le combatem, nu dăm apă la moara celor care nu ne înţeleg şi nu ne preţuiesc, nu ne tă­iem singuri creanga de sub picioare ? 

Nu, nu ne tăiem nici o creangă, nu dăm apă la nici o moară şi nu peri­clităm nimic. Un simplu şi elemen­tar distinguo teoretic poate tranşa aici chestiunea, în principiu. Pos­tulând existenţa în sine a valorii drept deziderat general în litera­tură şi artă, se observă imediat că există mai mult decât o singură cale pentru a ajunge la împlinirea acestui deziderat. Plăcerea estetică este condiţia de bază a valorii în literatură şi artă, iar plă­cerea estetică, deşi una ca efect, poate avea cauze diferite. Nu numai frumosul poate fi cauza plăcerii estetice, dar şi subli­mul. Este perfect posibil şi legitim, aşadar, un criteriu valoric ce se revendicăa din sublim, nu din frumos : criteriu estetic şi criteriu critic, tot­odată, criteriul organic al unei iden­tităţi ireductibile şi inalienabile, în sfârşit conştientizate, criteriul legitimităţii, criteriul demnităţii şi cri­teriul justiţiei estetice în science-fiction.

De ce şi “al demnităţii”, de pri­sos a mai explica, desigur. De prisos a mai comenta în vreun fel jalnica aspiraţie la asimilare cu orice preţ, cu preţul abdicării la propria iden­titate. Din nefericire, această lamen­tabilă “deznaţionalizare” a scriito­rului de science-fiction nu este doar un risc pur teoretic, pur ipotetic, mai ales pentru tinerii din “noul val”, atât de promiţător intraţi în arenă pe parcursul anilor ‘80. Este un fapt de observaţie curentă că tind să se generalizeze, în cadrul “noului val”, tendinţele centrifuge, ispita “evadării” pe cont propriu din “ghetto”-ul sf  înspre direcţii presupuse a oferi mai multe şanse de afirmare, mai multe recompense ma­teriale şi morale, mai mult prestigiu şi renume etc.: reacţia de frustrare e evidentă, după cum şi auspiciile, deloc faste, sub care stă această “apostazie”. 

Au, desigur, şi “tinerii” dreptatea lor, au propria lor motivaţie să facă aşa cum fac, să se “orienteze” aşa cum se orientează: văzându-i cum îmbătrânesc în aşteptarea volumu­lui lor de debut, cum îmbătrânesc apoi neştiuţi în continuare, şi se plafonează, unii, în lipsa şanselor editoriale, în lipsa şansei de confrun­tare adevărată, fără indulgenţă dar şi fără condescendenţă, fără concesii dar şi fără prejudecăţi, cu publicul şi cu critica, – cine i-ar putea con­damna pentru “apostazia” lor? Este, totuşi, dezolant şi dezesperant să vezi cum tocmai cele mai autentice şi mai îndrăzneţe “promisiuni” ale “noului val”, din urmă cu numai câţiva ani, se resemnează la soluţii de compromis cu mult sub posibili­tăţile lor, căutându-şi un înşelător refugiu în parodia ieftină, sterilă, ori în “satira” măruntă, fără radica­litate, în divagaţia filozofardă ori în alegoria absconsă, într-un fan­tastic dezlânat şi stereotip ori în drogul euforizant al feericului, în defulări verbale şi “revolte în ge­nunchi”, în fade mode şi reţete “postmoderniste” grefate pe vâna noastră “tradiţională” a balcanis­mului rapsodic, histrionic şi zeflemist etc. etc. După un deceniu, în­cheiat acum, de exuberantă tinereţe întru science-fiction, după “recali­ficarea” – începută tot acum – în literatura “realistă”, satirică, humo­ristică, non-fictivă, fantastică, în basm, în heroic fantasy ş.a.m.d. – ­mai fi-vor “tinerii” de azi, în pra­gul anului 2000, destul de tineri pentru a-şi recupera anii pierduţi, anii pe care acum încep să-i piardă, pe care încă nu e prea târziu să nu-i piardă ? Să sperăm.

Despre miraculosul feeric al basmelor propus drept criteriu de (de)valorizare în science-fiction, prea multe nu rămân de spus. Există un comod şi neangajat clişeu verbal con­form căruia orice carte sau film sf ar fi automat nimic mai mult decât “un basm al erei cosmice”, temă ce ad­mite şi ea un număr de variaţiuni. Şi există, într-adevăr, şi o categorie de opere în care afirmaţia îşi găseşte grosso modo acoperire: nu sf-ul propriu-zis, însă, ci, în linii mari, acel “gen conex” cunoscut sub de­numiri aproximative ca science fantasy, heroic fantasy, weird fan­tasy, fantastic romance, sword and sorcery etc. Şi dacă statutul de basm poate oferi, într-adevăr, un binevenit refugiu teoretic în faţa analfabetismului estetic agresiv care acuza un film ca Războiul stelelor al lui George Lucas de militarism şi stimulare a cursei înarmărilor (nu inventez şi nu exagerez!), acelaşi statut de basm este şi plafonul teoretic ce-i măsoară şi-i statuează limitele estetice. Filme ca Războiul stelelor (plus continuările cunoscute), În­tâlniri de gradul III, E.T.: Extraterestrul ş.a. colectează aluviuni ale basmului tradiţional şi preia funcţii (estetice, dar mai ales psi­hologice) ale acestuia; în măsura în care fac acest lucru, însă, în mă­sura în care aspiră şi reuşesc să devină într-adevăr “basme ale erei cosmice”, astfel de filme şi astfel de cărţi încetează a funcţiona la randamentul maxim al posibilităţilor sf, fapt vizibil dacă le comparăm, de exemplu, cu un film sf “pur sânge” cum este 2001: Odiseea spaţială a lui Arthur C. Clarke şi Stanley Kubrick, asupra căreia am opera o gravă reducţie considerând-o doar un “basm sf”.

Pentru că însuşi statutul de basm, însuşi conceptul miraculosului feeric al basmelor operează asupra sf-ului ca gen o reducţie infirmizantă, o amputare care-l plafonează la nivelul literaturii aşa-numite “pentru co­pii şi tineret”, la nivelul “literaturii de aventuri”, lăsându-l expus acuza­ţiilor, mai mult sau mai puţin ino­cente, de “infantilism”, de “puerili­tate”, de “simplism”, de retardare şi de subdezvoltare intelectuală şi es­tetică – “refrene clasice” pe care, din păcate, ne mai este dat să le auzim şi azi, “în orchestraţii moderne”. 

Dar inadecvarea şi “vitregia” sta­tutului literar derivat din concepte “străine” sf-ului (din mimesis, din frumos, din fantastic, din miraculosul feeric al basmelor etc.) se rezolvă de la sine dacă vom accepta că litera­tura sf, fiind pur şi simplu litera­tură, este totodată şi “altceva” decât restul literaturii, un “altceva” a cărui “diferenţă specifică”, necesară defini­ţiei, o putem identifica numai prin recurs la un vechi şi esenţial con­cept estetic, atât de subsumativ şi totalizator sub raport categorial cum este sublimul. Pentru că sf-ul are realmente vo­caţia sublimului, este predesti­nat acestuia : sf-ul este o ipos­tază contemporană a sublimului, cea mai privilegiată şi mai caracteris­tică pentru un “secol al ştiinţei” cum este al nostru; în science-fic­tion esenţa eternă a sublimului se regăseşte pură şi nealterată, deşi drumul de acces spre ea porneşte dintr-o direcţie niciodată înainte atât de frecventată: ştiinţa. Iar “or­birea”, ignorarea reciprocă de până acum dintre science-fiction şi sublim este ea însăşi o garanţie de autenticitate, o garanţie de soliditate a aces­tui punct de joncţiune, în care cei doi “aliaţi” au ajuns nu deliberat, nu programatic, nu urmărindu-şi re­ciproc mişcările pentru a şi le sin­croniza, ci croindu-şi drum “orbeşte” cu forţa necesităţii (interioare), ur­mându-şi fiecare doar propriile-i impulsuri şi propria-i lege lăuntrică, imposibil de contrafăcut.

Aceasta este adevărata identitate a sf-ului, care, odată recunoscută şi acceptată ca atare, se poate dovedi singură în măsură a scuti pe viitor genul de acele confuzii de identitate (cu literatura “realistă”, cu literatura fantastică, cu miraculosul feeric al basmelor, cu literatura pentru copii şi tineret, cu literatura de aventuri, cu literatura de divertisment, cu “cărţile de vacanţă”, cu literatura de consum, cu “paraliteratura”, cu “Trivialliteratur”, cu “avertismentul” – ­social, politic, moral, ecologist, paci­fist, anti-nuclear, anti-războinic, anti­-tehnologist etc. etc.), confuzii de identitate în care stă bine înfiptă şi adânc înrădăcinată obtuza rezistenţă “estetă” la science-fiction. 

Iar dacă unii ar vedea aici (nu e exclus!) pericolul virtual al unui non dogmatism, trebuie spus că acest aparent dogmatism, atâta cât există, este inerent, se explică prin necesa­rul şi minimalul “spirit de geome­trie” pe care-l implică prin definiţie orice teorie (inclusiv literară) care-şi merită numele. “A înţelege înseamnă a reduce multiplul la unic” – iată o convingere ce a supravieţuit anti­chităţii greceşti care a formulat-o, putând fi subscrisă şi azi, ca oricând. Şi totuşi, “Trebuie să fii idiot ca să te-apuci să generalizezi. A particu­lariza – iată menirea şi gloria minţii umane!” (William Blake).

 Dilema nu e nouă, departe de aşa ceva, recunoaştem uşor Scylla şi Cha­rybda între care navighează anevoios, de când se ştie, teoria literaturii, teo­ria oricărei literaturi : contactul ne­mijlocit cu opera, cu individualul, deşi îi este antagonic ca esenţă, ame­ninţând s-o anuleze tocmai ca teorie, ca generalizare, acest contact nemij­locit cu concretul literaturii îi este totuşi sursa vitală şi nu poate fi suspendat; pierderea acestui con­tact, abandonarea, atât de tentantă pentru intelect, în voia busolelor şi portulanelor teoretice, doctrinare etc., înşelătoare totuşi, o descalifică, iarăşi, îi rătăceşte drumul, îi anulează în­săşi raţiunea de a fi. 

Cu atât mai mult critica, aflându-se prin definiţie mai aproape de con­cretul individual al operei, nu poate decât să aibă repulsie faţă de exce­siva “geometrie” teoretică, aici fiind  chemat să intervină, complementar şi corectiv, “spiritul de fineţe” al percepţiei “impresioniste” directe, intuitiva “impresie de lectură”, ce nu poate fi prinsă în norme şi pre­scripţii, nici “predată” ori” învăţată” altfel decât prin actul în sine al lecturii, individual şi solitar.

 Impresia de lectură nu ne rătă­ceşte nidodată, chiar dacă nici prea departe nu ne duce. Sigur este, în orice caz, că ea ne poate duce de-a dreptul, fără ocol şi fără greş, în chiar miezul fenomenului, ne poate pune instantaneu faţă în faţă cu “dihania” care, cum am văzut, pen­tru scriitor şi pentru cititor răspunde la numele de science-fiction: ştim că este acolo, ştim intuitiv ce este, dar nu ştim spune clar şi explicit, la o adică, tocmai ce este, nu putem formula conceptual o definiţie cel puţin satisfăcătoare a acelui ce, a acelui quid pe care intuitiv l-am perceput din plin: si quaeres nes­cio...

 Sintagmele critice în care impre­sia de lectură a fost fulgurant “prinsă” reuşesc totuşi să-i surprindă şi să-i păstreze palpitul viu, să-i conserve şi să-i comunice “adevărul”, circulând ca monedă forte, chiar dacă fără acoperire conceptuală. Avem, astfel – cel mai recent şi mai aproape de noi – cazul lui Voicu Bugariu, care, prin 1980-1981, a lansat sintagma “vertij intelectual”, “vertij mental”:

“Uimirea, stupoarea, vertijul intelectual – ţinte ale literaturii ma­nieriste – nu pot fi cu nici un chip obţinute prin texte modeste sub raportul scriiturii. [...]”11  “Ca şi mai vechii sau mai noii manierişti, autorii de literatură S.F. sunt nişte ingenioşi, capabili să clădească pe scheletele lor [?!] paradoxuri. Aceste pa­radoxuri îşi menţin intactă capacitatea lor imanentă de a stârni vertij intelectual, atâta timp cât evoluţia obiec­tivă nu le transformă în silogisme. [...]  Textele S.F. sunt realmente rotiţe ale unei maşini de şocat [nu de tocat, nota bene!], un ansam­blu de trucuri logice menite să ulu­iască, să facă minţile «să stea în loc».”12 

“Vertijul intelectual” – cu varianta “vertij mental” – este o formulă care “a prins”, şi o putem găsi invocată, oral sau în scris, în cele mai di­verse ocazii, acolo unde apare nece­sitatea de a numi cumva acel quid pe care-l putem găsi numai în science-fiction şi prin care acesta este ce este. Din păcate, Voicu Bu­gariu nu a mai insistat, nu a mai revenit pentru a-şi preciza impresia şi gândul, nu a oferit încă, din câte ştiu, o definiţie completă şi coerentă a sf-ului centrată nu pe faşionabilul concept de manierism, aşa cum fără succes a încercat, ci “numai“ pe acest genuin “vertij intelectual”, atât de “adevărat” şi de sugestiv prin sine însuşi, prin sim­pla sa invocare. 

“Vertij intelectulal”, “vertij mental”, uluire “de-ţi stă mintea-n loc” – iată doar câteva posibile echivalenţe autohtone pen­tru mult mai faimoase sintagme “de largă circulaţie internaţională” precum “sense of wonder”, “concep­tual breakthrough”, “cognitive estrangement”, “mind-blowing”, “mind­bending”, “mind-boggling”, “mind­-storming”, “mind-stretching” şi atâtea altele care denumesc, în ultimă instanţă, exact acelaşi quid pe care-l putem găsi numai în science-fiction şi prin care aces­ta este ce este. Şi pentru care este căutat de cunoscători ca şi de amatori, de aşa-numiţii fani, atât de entuziaşti, de numeroşi şi de devotaţi “genului” lor preferat, din raţiuni pe care rareori ar şti să le spună raţional, explicit, dar pe care “le simt” cu antene sigure.

 Că asemenea formule “impresio­niste” şi “intuitive”, lipsite de stringenţă logică şi de rigoare teoretică, reuşesc totuşi să meargă direct la ţintă, reuşesc să surprindă şi să spună ceea ce-şi pro­pun să spună, – o dovedeşte proli­ferarea lor în limbajul publicitar, în “reclama” făcută cărţilor sf la lansarea pe piaţă, limbaj publicitar şi reclamă strict condiţionate de eficienţa imediată, psihologică şi comercială : pentru a “lansa” o carte de science-fiction, pentru a o vinde – bineînţeles, acolo unde condiţiile de abundenţă şi concurenţă impun acest lucru – publicitatea care i se face trebuie să ştie găsi un canal eficient de comunicare cu potenţialul cumpărător, cu susnu­mitul fan, entuziast şi fidel “genului”, dar şi disponibil, influenţabil în op­ţiunea sa concretă pentru o carte sau alta dintre multele pe care editurile i le oferă; influenţabil însă în limi­tele propriilor opţiuni şi ataşamente de principiu anterioare, în limitele propriului “orizont de aşteptare”. Aşa se explică faptul că practic nu apare carte de science-fiction – şi apar nu cu zecile, ci cu sutele, în fiecare an – care să nu fie prevăzută, pe ul­tima copertă, cu aşa-numitul blurb – un scurt text publicitar, câteodată semnat, dar de cele mai multe ori nu, menit să deschidă apetitul (şi punga) virtualului cumpărător. Fie şi un eşantion extrem de limitat din astfel de blurbs (cum e cel ca­re-mi este mie accesibil) duce la con­statarea că au devenit aproape locuri comune formulări de genul celor enumerate mai sus. 

Şi de care editurile nu-i scutesc nici pe cei mai consacraţi şi mai garantaţi comercial dintre scriitorii sf.  New Arrivals, Old Encounters (1983), o culegere de povestiri mai vechi şi mai noi, ni-l prezintă pe Brian Aldiss “cutreierând prin pus­tietăţi de timp şi spaţiu ce-ţi ful­minează mintea” (“ranging across the mind-blowing wastes of space and time”). Încă şi mai faimos, Arthur C. Clarke, creatorul Odiseii Spaţiale, omul pe care New York Times îl numea «the colossus of science fiction» [...] dilată minţile (stretches the minds)” tinerilor săi cititori, cărora le este adresată culegerea Of Time and Stars (1973), reeditată în seria “Penguin Science Fiiction”, care-i face reclama de mai sus. Reeditat în 1988 în seria “SF Classics” a Edi­turii Gollancz, Imperia1 Earth (1975), un roman al alceluiaşi Arthur C. Clarke, este calificat drept “mind­-bending” (“ce-ţi încovoaie mintea”) de Sunday Telegraph şi de experţii în publicitate ai editurii, care reiau calificativul pe ultima copertă a căr­ţii. Tot “mind-bending” este şi anto­logia Black Holes and Other Marvels (1978) în care Jerry Pournelle reuneşte şi comentează cele mai “înco­voietoare de minte” dintre prozele scurte inspirate de fenomenul astro­nomic al “găurilor negre” din Uni­vers. Reeditat în 1987 în seria “Clas­sic Science Fiction” a grupului edi­torial Penguin Books Ltd., faimosul roman al lui Philip K. Dick The Man in the High Castle (1962) “ne schimbă macazurile minţii” (“is trip­ping the switches of our minds”). Un roman mai puţin cunoscut, în ciuda renumelui primului dintre semnatari, The Incandescent Ones (1977) de Fred şi Geoffrey Hoyle, este creditat drept “mind-boggling” (“ce-ţi clatină mintea”) de către serviciul de publi­citate al aceluiaşi Penguin Group, care-l reeditează.

 Şi exemplele s-ar putea înmulţi la nesfârşit, presupun, deşi proba e făcută şi aşa, sper. Pentru că, în condiţiile de strictă funcţionalitate şi eficienţă imediată cărora li se supun, ar mai rezista oare în circu­laţie asemenea frecvente “clişee”, mai mult comerciale decât critice, dacă adecvarea lor n-ar fi confir­mată, dacă n-ar dovedi, implicit, că ştiu merge drept la ţintă, că ştiu atinge o anumită “coardă sensibilă”? Cu alte cuvinte, dacă n-ar fi ope­rante în comunicare, fie şi la nive­lul acesta, aproximativ şi empiric, ceea ce presupune însă neapărat, dovedind-o totodată, iar şi iar, o minimă dar verificată relevanţă se­mantică? 

Tot intuitiv şi “impresionist”, dar situat la un alt nivel al limbajului critic, este şi celebrul “sense of won­der” detectat de decenii de antenele fanilor anglofoni şi preluat de cri­tici şi recenzenţi drept instrument curent de lucru. Apărută, se pare, ca o emanaţie spontană şi anonimă a limbii (nu i se cunoaşte o paterni­tate sigură, cel puţin eu n-am reu­şit s-o aflu până acum), sintagma “sense of wonder” (simţ al uimi­rii, al uluirii, al minunării) a ajuns, practic, moneda curentă a criticii literare aplicate la science-fiction. Se apelează curent şi firesc, în caracterizarea şi valorizarea cărţilor de science-fiction, la această sin­tagmă, devenită aproape un “clişeu” critic. Un clişeu propriu-zis critic, însă, nu o simplă emblemă co­mercială. A spune, într-un comen­tariu critic, despre o carte sau des­pre un autor, că ştie da expesie acestui indefinit şi încă nedefinit  “sense of wonder” – este un net superlativ: echivalează practic cu o recunoaştere a apartenenţei la “gen” şi, mai mult, echivalează cu o judecată de valoare, cu o ratificare critică fără rezerve. 

Astfel, de exemplu, în 1973, la apariţia romanului Rendezvous with Rama de Arthur C. Clarke, Theo­dore Sturgeon scria, în New York Times: “Ne întâmpină necontenite surprize, o continuă suscitare a sim­ţului uimirii, un suspens ce ne taie total respiraţia.” (Întrucât, însă, la acea data nu eram abonat la New York Times, am preluat aici pasa­jul din blurb-ul celei de-a doua ediţii a romanului, apărută în 1974 în colecţia “Pan Books”.) Mai recent, Atlanta Constitution (altă publicaţie la care am neglijat să mă abonez!) scria despre romanul Heart of the Comet (1986) semnat în colaborare de Gregory Benford şi David Brin (care-şi plasează acţiunea pe... co­meta Halley, la următoarea trecere a acesteia, în anii 2061-2062, cu prelungiri până în 2133): «Este “hard” science-fiction în ce are acesta mai bun. El ne poartă pe muchia tăioasă a cercetării ştiinţifice de ultimă oră, menţinând însă problemele umane în prim-planul na­raţiunii, graţie unei acţiuni foarte vii. Vedem ceea ce natura umană are mai bun şi ceea ce are mai rău, în felul diferit cum diferiţii colo­nişti reacţionează la mediul ostil al cometei. În acelaşi timp, romanul stimulează acel “sense of wonder” care a fost şi este amprenta adevă­ratului “hard” science-fiction.»13 

Reţinând această circumscriere caracterizantă a “simţului uimirii” doar la categoria consacrată sub de­numirea de “hard” sf (sf “tare”) – ceea ce indică o evoluţie de dată mai re­centă, se pare – să nu uităm însă că, vreme de decenii, s-a uzat şi s-a abuzat de “sense of wonder” în cri­tica sf anglofonă. S-a ajuns chiar la saţietate şi lehamite, la rezerve şi condescendenţe, pe care le exprimă conotativ citarea între ghilimele a formei “corupte” “sensawonda” ori “sensawunda”, uzitată în mediul fan-ilor; rezerve şi condescendenţe pe care le găsim însă exprimate şi denotativ, declarat : 

“Vorbim une­ori despre sense of wonder ca şi cum ar fi unul dintre bunurile supreme – un credit automat în registrul contabil al criticului” – scria, încă în 1972, Peter Nicholls, recenzând două celebre romane sf, atunci recent apărute.14 “Necazul e că acest simţ al uimirii este adeseori confundat cu un simţ al credulităţii naive şi-al senzaţionalului ieftin; ooh-urile şi ah-urile pe care le smulg asistenţei numerele de bâlci ale cută­rui carnaval de mâna a doua denotă un simţ al uluirii la cel mai deprimat nivel al său. [...]  Expresia “sense of wonder” poate cuprinde o mul­ţime de lucruri. Ea poate cuprinde teama şi veneraţia ce-l înfioară pe un Wordsworth în faţa naturii, în faţa unui peisaj neatins şi pustiu: [...] Aici acel sense of wonder atinge una dintre culmile sale cele mai înalte. El poate cuprinde, pe de altă parte, euforia pe care trebuie s-o fi simţit Einstein atunci când pentru prima dată i-a trecut prin minte ideea de a pune sub semnul întrebării statica osatură carteziană ce servise până la el pentru a da ex­presie matematică formei unui în­treg univers. Dar modul tipic ro­mantic în care mintea îşi iese astfel fulgerător din matcă este un lucru cu totul diferit de micul frisson de moment pe care-l încercăm când ci­tim undeva că o vacă a fătat un viţel cu două capete.”15

Aşa “tocită şi rău înţeleasă”16 cum este, “vechea expresie critică «a sense of wonder», familiară tu­turor fanilor sf”17, rămâne în con­tinuare utilă şi utilizabilă, recunoaşte Peter Nicholls, e la fel de bună ca una bună, “e un «sesam, deschide-te» la fel de bun ca ori­care altul pentru a intra în chestiunea pe care-o iau în discuţie”18, şi care nu e una tocmai neglijabilă: delimitarea acelor “arii unde imagi­naţia ştiinţificţională îşi află punctele ei forte, sau dimpotrivă, punctele vulnerabile”19. 

Cu toată frecvenţa şi operanţa ei empirică, sintagma sense of wonder rămâne, nu mai puţin, aproximativă şi ambiguă, rare fiind încercările de a-i conferi acea claritate conceptu­ală, acea univocitate denotativă ce-ar putea-o face aptă a rezista exigen­ţelor unei definiţii propriu-zise. Chiar şi din a-tot-cuprinzătoarea En­ciclopedie apărută în 1979 sub redac­ţia aceluiaşi Peter Nicholls 20 lip­seşte articolul pe care mult uzitatul sense of wonder l-ar fi meritat din plin. Sintagma este, se pare, şi intraductibilă: în revista lui Ugo Ma­laguti  Nova SF, de exemplu, am gă­sit buclucaşul “sense of wonder” păstrat netradus în mijlocul textu­lui italian.21  Dar, dacă nu poate fi tradus din englezeşte în italieneşte, ori din englezeşte în româneşte, se pare că mirabilul şi inefabilul “sense of wonder” nu poate fi tra­dus nici măcar din englezeşte în en­glezeşte. 

Aproximaţiile infailibil orientate intuitiv nu lipsesc, însă. 

“Ceea ce gă­sim în science-fiction” – spunea, cu decenii în urmă, Damon Knight, într-o carte devenită “clasică” în critica sf  – “ceea ce ne face să-l citim în continuare, în ciuda unor îndoieli şi chiar a unui sporadic dezgust, nu diferă de răsplata pe care ne-o oferă literatura în gene­ral, atâta doar că se exprimă dife­rit. Trăim pe o minusculă insulă a lucrurilor pe care le cunoaştem. Ui­mirea noastră veşnic nesecătuită în faţa misterului ce ne înconjoară din toate partile este ceea ce ne face să fim fiinţe umane. În science-fiction putem întâmpina acest mister nu prin simboluri mărunte, de fiecare zi, ci prin marile simboluri ale spaţiului şi timpului. [...]  Science-fiction-ul există pentru a ne procura ceea ce Moskowitz şi alţii numesc “the sense of wonder”: ceva ce ne lărgeşte orizonturile minţii, nu im­portă în ce direcţie – peisaje de pe alte planete, ori interiorul unei ar­tere văzut «cu ochiul» unei globule, ori cum e să te simţi deodată alt­ceva faţă-n faţă cu o pisică ... orice trăiri senzoriale inedite, pe care cititorul nu le poate experimenta pe propria-i persoană – astea-s grăun­ţele pe care le macină moara, asta-i tot ce fac cei care scriu science-fiction.” 22

Asta-i şi tot ce s-a spus mai la obiect, până acum, despre obiectul în discuţie, definiţia “clasică” a indefi­nibilului sense of wonder, definiţie veche de peste trei decenii, cea mai bună, totuşi, pe care-o avem până la ora de faţă. Nu e, desigur, o definiţie inexpugnabil betonată logic, după cum uşor se poate constata, e mai mult o aproximare de tip metonimic a “obiectului” vizat, dar intuiţia vie ce ghidează aceste sugestii metoni­mice rămâne perfect viabilă şi infaili­bilă, chiar şi la distanţa celor peste trei decenii (ceea ce, într-un domeniu atât de agitat şi “neaşezat” cum e cri­tica sf, constituie un veritabil record).

 “Peisaje de pe alte planete” se gă­sesc din abundenţă, şi în cărţi şi în filme sf, oricine îşi poate singur găsi oricâte exemple vrea, ad libitum, la o simplă privire aruncată peste raf­turi. “Interiorul unei artere văzut «cu ochiul» unei globule” ne-a fost dat să-l vedem, de exemplu, în filmul Călătorie fantastică (Fantastic Voyage, 1966) al regizorului american Richard Fleischer, film care a rulat, cu ani în urmă, şi pe ecranele noastre. Odiseea navigaţiei oarbe, cufundate în beznă, a particulelor de hemoglobină, pe sub sumbrele bolţi de canal ale ve­nelor şi arterelor, am putut-o urmări însă şi non-fictiv, pe ecranele TVR (cu ani în urmă, iarăşi !), într-un film “ştiinţific” premiat atunci undeva în lume pentru performanţa tehnică a vizualizării şi filmării miniaturale in vivo. Dar, oare, “cum e să te simţi deodată altceva faţă-n faţă cu a pi­sică”? O simplă excentricitate, fără acoperire, scăpată “din fuga conde­iului”? Nicidecum. Există un mai vechi film, un “clasic” film sf al anilor ‘50 (care, de data asta, nici măcar n-a rulat vreodată pe ecranele noastre şi despre care ne putem face o idee numai din cadrele reproduse grafic în pagini de carte): The Incredible Shrinking Man (1957), ecranizare de Jack Arnold după un roman sf de Richard Matheson; aici, calina pisică de casă se transformă într-un fioros monstru ameninţător pentru stăpânul ei, intrat într-un proces instopabil de “pipernicire”, de reducţie progresivă a dimensiunilor corporale. Nu este şi cazul povestirii lui Cordwainer Smith The Game of Rat and Dragon (Jocul şobolanului şi-al dragonului, tradusă de Mihai-Dan Pavelescu în Almanah Anticipaţia 1988), unde relaţiile om-pisică se păstrează amiabile, ba mai mult, se transformă într-o fuziune telepatică sui generis, singura care poate asigura supra-umana viteză de reacţie de ordinul milisecundelar, ne­cesară in pinlighting – lupta pe viaţă şi pe moarte cu întunecaţii monştri ai vidului cosmic cunoscuţi de om sub numele de “Dragoni”. Dar destul, deocamdată, cu ispita acestor digre­siuni non-teoretice, asupra cărora nici n-aş fi întârziat atâta, făcându-le loc în aceste rânduri, dacă ele n-ar fi tot atâtea edificatoare cazuri concrete de “sense of wonder”.

 Cât despre “paternitatea” sintagmei, Damon Knight nu aduce precizări în plus, dar putem afla câte ceva din alte surse, de la Alexei Panshin, de exem­plu, fără a putea fi siguri, totuşi, că am dat de capătul firului: “Sam Moskowitz a fost primul care, scriind despre sterilitatea sf-ului din anii ‘50, a pomenit de sense of wonder. Mosko­witz a împrumutat termenul de la psihologul Rollo May: «Uimirea este contrariul cinismului şi al blazării; este un indiciu că persoana respec­tivă dispune de o intensă vioiciune de spirit, că manifestă un interes viu, că este trează în aşteptări şi promptă în reacţii. Este esenţialmente o ati­tudine “de deschidere” [...], faptul de a fi conştient că viaţa înseamnă mai mult decât ştiai până atunci, ex­perienţa unor noi perspective pe care viaţa le oferă spre a fi explorate şi a unor noi profunzimi spre a fi son­date.»“23

Ceea ce lui Alexei Panshin i se pare încă prea puţin, prin raportare la propria-i experienţă, la propria-i trăire a acelui inexprimabil în cu­vinte sense of wonder, descris de el în termeni care sugerează o revelaţie devastatoare, o epifanie, în accepţiu­nea suprem estetică pe care James Joyce a conferit-o acestui termen “importat” din teologie24 : “Ceea ce m-a inspirat atunci a fost the sense of wonder, şi the sense of wonder nu e doar ceea ce Damon Knight şi în­tregul science-fiction consideră a fi. [...] Ceea ce am simţit eu atunci a fost altceva. A fost teamă, şi vene­raţie, şi fior, şi putere, şi adevăr, ca şi cum timp de-o scurtă clipă o zeiţă şi-ar fi ridicat vălul în faţa mea.”25 Desigur, nu e vorba de nici a reve­laţie mistică, ci “doar” de o epifanie estetică, întrucât şi aceasta poate pre­dispune la cuvinte exaltate, când cuvintele încearcă să spună tocmai ce nu poate fi spus în cuvinte: singurul lucru, ce-i drept, care merită cu ade­vărat să fie spus într-o “operă de artă” care-şi merită cu adevărat nu­mele.

 Nu-i mai puţin adevărat însă că, în felul acesta, lărgindu-i excesiv aria până la a o suprapune peste aceea a epifaniei estetice în genere, echiva­lând-o cu emoţia estetică în genere, cu orice plăcere estetică pe care orice artă o poate în principiu procura, the sense of wonder îşi pierde relevanţa specifică pentru science-fiction, îşi pierde funcţionalitatea şi legitimita­tea sa de differentia specifica. Căci nu o “epifanie a frumosului”, ca la Joyce, se pot aştepta să detecteze în science-fiction acele sensibile “ante­ne” reglate pe lungimea de undă spe­cifică sf-ului şi reunite generic sub denumirea de “sense of wonder”, ci “numai” o “epifanie a sublimului”. Suum cuique! 

Este, mutatis mutandis, obiecţia care se poate aduce şi construcţiei teoretice a lui Darko Suvin, centrată pe conceptul de cognitive estrange­ment (“insolitare cognitivă”),26 consi­derat a surprinde esenţa şi a permite definirea sf-ului ca gen. Dar, fie chiar şi numai rămânând în limitele consta­tării lui Viktor Şklovski (de la care Darko Suvin preia conceptul de insolitare) că “întâlnim insolitare aproape oriunde există imaginea”27, este clar că acest concept al insolitării poate servi eventual drept “gen proxim” pentru o definiţie a sf-ului, nicide­cum însă drept “diferenţă specifică”. Pentru a identifica această diferenţă specifică, Darko Suvin introduce noţiunea de cognition, care, la rândul ei, implică postularea schimbării, a acelui novum, căruia i se transferă astfel, implicit, şi răspunderea de “diferenţă specifică” în definiţia sf­-ului; novum care însă, el însuşi, nu poate fi definit categorial, supra­temporal, teoretic, după cum însuşi Darko Suvin subliniază, ci numai surprins în ipostazele sale concrete succesive, istorice, particulare. Or, din acest impas, din acest obscurum per obscurius (cum se numeşte în logică acest viciu de definiţie), se poate ieşi mult mai simplu admiţând drept diferenţă specifică în science-fiction magnitudinea (statică ori dinamică, spaţială ori temporală), admiţând ipso facto că nu orice “insolitare cognitivă” este definitorie pentru science-fiction, la fel cum nu orice “epifanie” îi este definitorie: specifică şi defi­nitorie pentru science-fiction este numai acea “insolitare cognitivă” care se declanşează prin translaţie pe scala magnitudinilor din Univers, din macro-cosmos şi micro-cosmos, având drept orizont de referinţă, drept centru de raportare, zona dimensiunilor umane etalon, perceptibile direct prin simţuri, “la scară umană”, macroscopică (ori, pe scala magnitudinilor temporale, situate între instantaneitate şi eternitate, prin raportare la etalonul pe care-l constituie durata vieţii umane, “efe­mere”). Numai această scurt-circui­tare a minţii prin mişcarea bruscă pe scala magnitudinilor, prin juxta­punere perceptibilă pentru simţuri a unor magnitudini, dimensiuni, durate, forţe, grade de complexitate a cor­puscularizării materiei în Univers etc. aflate la distanţe imense pe acea scală a magnitudinilor inerentă în orice reprezentare a Universului, şi cu atât mai mult în imaginea Univer­sului aşa cum rezultă ea din ştiinţa actuală, numai acest “vertij intelectual”, aşadar, este specific şi defini­toru în science-fiction, fie că-l vom numi “sense of wonder”, “cognitive estrangement”, “conceptual break­through” sau oricum altcumva.

 (Câteva cuvinte, doar, despre “con­ceptual breakthrough”. Destul de frecvent revine în comentariile cri­tice sau teoretice şi ideea de “străpungere” mentală a barierei necu­noscutului, incognoscibilului, inco­mensurabilului, infinitului etc., idee exprimată fie în varianta substanti­vală (“the conceptual breakthrough”), fie în varianta verbală (“to breakthrough”). De circulaţie curentă, din moment ce apare înregistrat în dic­ţionare, sensul figurat al cuvântului este, şi el, relevant în contextul discu­tat aici : “breakthrough [...] 2. desco­perire ştiinţifică sau realizare teh­nică; realizare epocală care des­chide perspective noi în ştiinţă şi tehnică”.28  Plăcerea (intelec­tuală? estetică?) prezumată a în­soţi, implicit şi inalienabil, această “străpungere” cu mintea a misteru­lui lumii devine, în consecinţă, elementul specific şi definitoriu în science-fiction: “Nici o definiţie adecvată a sf-ului nu poate fi formulată fără a se ţine cont, într-un fel sau altul, de această temă” – susţine Peter Nicholls, în articolul pe care i-l consacră în Enciclopedia coordonată de el şi de John Clute. Este, de fapt, cea mai completă şi mai competentă elucidare teoretică şi istorică a ideii, de la rădăcinile-i mitice (Prometeu, Faust), la creaţii recente ale anilor ‘70.29) 

Definibile, în ultimă instanţă, doar prin recurs la “diferenţa specifică” a magnitudinii, toate aceste concepte teoretice ori criterii critice se află, consubstanţial, în comunicaţie subte­rană cu sublimul, a cărui definiţie tot de la magnitudine începe.30  Pentru mine, aşa cum le văd eu, cu ochelarii teoretici proprii, atât “sense of won­der” cât şi “vertijul intelectual” nu sunt altceva decât soluţii diluate pen­tru uz critic ale sublimului teoretic – esenţă prea “tare”, prea concen­trată, pentru a se putea administra tale quale în cazuri individuale. “Simţul uimirii” dă o expresie mai difuză, mai “îndulcită” şi, critic, mai elastică, mai maleabilă, mai utiliza­bilă deci, aceluiaşi vechi concept şi aceleiaşi eterne experienţe estetice pe care o cunoaştem sub numele de “emoţie a sublimului”. În felul acesta, conceptul teoretic “sălbatic” “se do­mesticeşte” în instrument critic cu­rent.

Cum spuneam, însă, şi cu doi ani, şi cu un an în urmă, în ospitalierele pagini ale acestei providenţiale re­viste, îmi dau seama că, în conti­nuare, congeneritatea dintre science-fiction şi sublim este o teză care ră­mâne încă de demonstrat; inclusiv, adaug acum, această articulaţie in­termediară numită sense of wonder. Rămân dator, desigur, în primul rând cu “probele” concrete care să-mi sprijine afirmaţiile teoretice, aparent poate prea tranşante, prea “dogma­tice”, dar aceasta în lipsa “probelor”, tocmai. Tocmai pentru că, aşa difuz şi confuz cum este, acest de două ori intraductibil sense of wonder reu­şeşte totuşi să meargă direct la ţintă, reuşeşte să surprindă şi să numească ceea ce-şi propune să numească, va trebui să numesc şi eu autori şi ti­tluri, pentru a-i proba fie prezenţa, fie absenţa. Teoria ca teoria, dar practica…, pardon, critica... 

 

Note și trimiteri bibliografice

1. Darko Suvin, Pour une poétique de la science fictian. Études en thé­orie et en histoire d’un genre litté­raire, Les Presses de l’Université­ du Québec, Montréal, 1977, cap. “La science-fiction et la jungle des genres”, pp. 21-43; v. şi versiunea engleză, revăzută: Metamorphoses of Science Fiction. On the Poetics and History of a Literary Genre, Yale University Press, New Haven and London, 1979, cap. “SF and the Ge­nological Jungle”, pp. 16-36. 

2. v. Brian Stableford & Peter Ni­cholls, “Definitions of sf”, în The En­cyclopedia of Science Fiction. An Illustrated A to Z. General Editor Peter Nicholls. Associate Editor John Clute, Granada Publishing, London - Toronto - Sydney - New York. (1979; al doilea tiraj 1981), pp. 159­-161; v. Jacques van Herp, Panorama de la science-fiction. Les thèmes, les genres, les écoles, les problèmes, Ma­rabout Université, Verviers (Bel­gique), 1975, pp. 385-390 (cap. “Defi­nitions et jugements”); v. Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Uni­vers, Bucureşti, 1980, pp. 25-32 (cap. “S.F. ca definiţie”). 

3. Brian Stableford & Peter Ni­cholls, art. cit., p. 161. 

4. Este titlul unui film sf pe care nu l-am văzut: Gas-s-s! or It Became Necessary to Destroy the World in order to Save it, scenariul George Armitage, regia George Corman, 1970, (v. Encyclopedia…). 

5. Patrick Parrinder, Science Fic­tion. Its Criticism and Teaching, Methuen, London and New York, 1980, p. XVIII. 

6. George Slusser, “Who’s Afraid of Science Fiction?”, în Foundation. The Review of Science Fiction, London, Number 42, Spring 1988, p. 11. 

7. Nicolae Manolescu, “Science ­fiction”, în România literară, nr. 31, 31 iulie 1975. 

8. Adrian Rogoz, “Însemnări des­pre un roman-epopee şi despre au­torul său”, postfaţă la: Liuben Di­lov, Drumul lui Icar, trad. rom. Tiberiu Iovan, Editura Albatros, Bucureşti, 1983. 

9. Nu mai reiau aici întreaga problematică teoretică a raporturilor dintre literatura fantastică şi literatura sf. Cititorul binevoitor o va putea găsi discutată în Almanah An­ticipaţia 1989, pp. 101-105, sub titlul “Între fantastic şi sublim”. 

10. Roger Caillois, În inima fan­tasticului, în româneşte de Iulia Soare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 59, passim. 

11. Voicu Bugariu, în Argeş, anul XVI, nr. 3 (126)/1981, p. 8. 

12. idem (sub pseudonimul Paul Antim), “Vechi artizani de vertijuri”, în Luceafărul, anul XXIV, nr. 12 (986)/21 martie 1981, p. 8. 

13. Gregory Benford & David Brin, Heart of the Comet. (1986), Bantam paperback edition, March 1987, Bantam Books, Toronto ­- New York - London - Sydney ­- Auckland, XII + 484 pagini. p. III. 

14, 15, 16, 17, 18, 19.  Peter Ni­cholls, recenzie la Tau Zero (1971) de Poul Anderson şi Ringworld (1972) de Larry Niven, în Foundation. The Review of Science Fiction, London, # 2, June 1972, pp. 44-52. 

20. The Encyclopedia of Science Fiction. An Illustrated A to Z. Ge­neral Editor Peter Nicholls. Associate Editor John Clute, Granada Pu­blishing, London - Toronto - Sydney - New York, (1979, 1981). 

21. «Tuttavia, il vero “sense of wonder” di cui parlano Clarke e molti altri sta nell’esplorazione di quei mondi esotici, spesso ostili» (Thomas D. Clareson, “La solitudine cosmica di A.C.Clarke” (versiune italiană a capitolului “The Cosmic Lo­neliness of Arthur C.Clarke” din vol. Clarke, New York, 1977), în Nova SF, Giugno-Settembre 1986, Anno II, Numero 6 (nuova serie) (XX - 48), Bologna, Perseo Libri, pp. 135-154.

22. Damon Knight, In Search of Wonder. Essays on Modern Science Fiction, (1956), Second Edition, Revi­sed and Enlarged, Advent Publi­shers, Chicago, 1967, pp. 4, 12-13. Simptomatic, rădăcinile pe care “sense of wonder” le are ineradicabil concrescute în impresia de lectură a unor opere concrete, în percepţia cri­tică intuitivă, sunt trădate aici de faptul că această faimoasă carte, distinsă în 1956 cu Premiul Hugo, nu este “decât” o culegere de recenzii, publicate în 1952-1956 în Infinity, Fantasy and Science Fiction şi alte reviste. 

23. Alexei Panshin, “Why I No Longer Pretend to Write Science Fiction” (“The Profession of Science Fiction”, XIV), în Foundation. The Review of Science Fiction, London, # 14, September 1978. 

24. v. James Joyce, Portret al ar­tistului la tinereţe, trad.rom. Frida Papadache, E.L.U., Bucureşti, 1969; cf. C.G. Săndulescu, “Epifanie şi structură la Joyce”, în Secolul 20, nr. 6/1968. 

25. Alexei Panshin, art. cit, p. 24. 

26. Darko Suvin, op. cit., passim; în special cap. “Connaissance et dis­tanciation” (pp. 9-20 din versiunea franceză), respectiv cap. “Estrange­ment and Cognition” (pp. 3-15) şi cap. “SF and the Novum” (pp. 63-­84 din versiunea engleză).

 27. Victor Borisovici Şklovski, Arta ca procedeu (1917), în culegerea Ce este literatura?. Şcoala formală rusă, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 391.

28. Dicţionar englez-român, re­dactor responsabil Leon Leviţchi, Editura Academiei, Bucureşti, 1974. 

29. Peter Nicholls, “Conceptual Breakthrough”, în Encyclopedia…, pp.134-136. 

30. v. Edmund Burke, Despre su­blim şi frumos. Cercetare filosofică a originii ideilor, traducere de Anda Teodorescu şi Andrei Bantaş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981; v. Imma­nuel Kant, Critica facultăţii de jude­care, traducere de Vasile Dem. Zam­firescu şi Alexandru Surdu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu­reşti, 1981; v. Nicolai Hartmann, Es­tetica, în româneşte de Constantin Floru, Editura Univers, Bucureşti, 1974.

Studiu apărut în Helion. Revistă de literatură ştiinţifico-fantastică, Timişoara, nr. 1 / 1990, pp.34-44.

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică