Vector

GAUDEAMUS 2016 – DE LA ”TRUPUL MEU” LA ”BIBLIA PIERDUTĂ”

  • liviu surugiu
    Liviu Surugiu

Gaudeamus 2016? Excelent! Și încerc să nu fiu prea subiectiv…

Cu toate acestea, aș începe cu ”editura mea”, Tracus Arte, nu doar pentru că acolo am avut lansarea celei mai noi cărți ci și pentru că, exact, știu că deja, la ora asta știți, dar la Tracus Arte a mers Premiul de Excelență. Domnul Vladimir Epstein, creatorul și amfitrionul Târgului de Carte Gaudeamus, a spus clar ce și cum, mi se pare un premiu pe deplin meritat. Adică, s-a menționat că acest premiu nu se dă niciodată greilor, se dă celor din al doilea pluton, cei care luptă pentru fiecare metru câștigat. Și care au realizări mari, care adună premii la festivaluri, târguri, etc. Deci, una peste alta, premiu deplin meritat (îmi place să cred că și eu am contribuit la asta, știți la ce mă refer).

Ca să închei cu Tracus Arte, am avut o lansare frumoasă-spre-foarte-frumoasă cu volumul ”Acesta este trupul meu”. În foto sunt eu cu fiica mea, Eral, ceva ce a ieșit din trupul meu – ca să zic așa. Am avut invitați de seamă (dl. Alexandru Mironov, Marc Ulieriu), dar și public pe măsură. Adică, practic, au venit mulți care îmi erau deja prieteni, dar și alții care îmi erau doar cititori. Acum îmi sunt cu toții prieteni. S-au dat o sută de cărți în câteva ore, ceea ce se pare că e un lucru bun.

Ce-am mai văzut la Gaudeamus în afară de imaginea mea reflectată prin vitrine și oglinzi (am avut o geacă nouă)?

Editura Univers a fost reprezentată chiar prin doamna Diana Crupenschi, pe care am întâlnit-o pentru prima oară în carne și oase (arată foarte bine), directoarea editurii Univers locuind de peste cinci ani în SUA. Vă dați seama cum m-am simțit să fiu felicitat chiar de persoana care mi-a publicat anul trecut ERAL. Am primit până acum 90 de exemplare din partea editurii, exemplare pe care le-am făcut cadou la prieteni, bloggeri, etc., deci, cred că s-a vândut ceva, ceea ce mă face să fiu mai mult decât mulțumit și recunoscător Universului.

Tritonic rupe tot. Valul e tsunami și ai de ales, te dai la o parte sau îți iei cartea și urci pe el, alături de cei mai valoroși autori de sf, crime-noir și fantasy ai momentului. Tritonic a contribuit din greu, alături de Millennium, la cele peste 20 de volume de debut (ați auzit bine, dublu față de Ungaria și Bulgaria la un loc) din acest an. Nu știu de ce am zis de țările alea două, dar sună bine.

Deci, valul Tritonic e real. Nu vreau să intru în amănunte, dar Dumbraci-Dincă-Duhnea-Purlucă sunt impresionanți. Și nu doar ei. Ca să nu mai vorbim de consacrați, cum ar fi Aurel Cărășel și Sebastian A. Corn, unde îmi vine mereu să-l pun pe Alexandru Lambă.

Tot la Tritonic l-am putut revedea pe extraordinarul meu prieten Lucian Dragoș Bogdan care nu degeaba are trei nume mici, fiindcă îl suspectez de auto-clonare și știți la ce mă refer, iar dacă nu știți, precizez faptul că echivalentul unui salariu de profesor trebuie să scoateți din buzunar dacă vreți să nu pierdeți nimic din minunatele povești pe care ni le dă în aproximativ 6-8 volume. Pe an. Chestiunea nu e că scrie mult, ci că scrie bine. Mi-o imaginez pe Sorina, acasă: ”Bogdan, spală vasele! Lucian, bagă aspiratorul! Dragoș, ține-ți mâinile acasă!... Și, mai repede, parcă văd că mai târziu vă băgați toți trei la scris!!”

Teo Elena Matei a fost și ea acolo, presupun cu al 4-5-lea volum. O scriitoare care nu doar că are ceva de spus, dar o și spune. Asta e foarte important, degeaba ai voce, dacă nu cânți, degeaba ai picior, dacă nu dai în minge, degeaba știi să scrii, dacă nu scrii. Iar Teo scrie.

La Tritonic era toată protipendada. Bogdan Hrib, amenințându-ne că ne bate dacă nu scoatem portofelele (uite, nu m-am gândit până acum că asta e la limita legii…), apoi Michael Hăulică, aducându-ne aminte că Bogdan ne bate dacă nu scoatem portofelele. Aportul lui Mike din ultimele aproximativ șase luni (sau mai mult) se reflectă în valul-tritonic precum peștii în apele despicate de Moise (varianta animată a lui Spielberg). Adică, pentru că sunt eu mai euforic acum, să precizez: ce fac oamenii ăștia doi acolo, Bogdan și Michael, e un vis. Un vis la care eu, pe vremuri, am visat. Cei tineri și frumoși care publică acum nici nu știu ce înseamnă asta. E ca și cum ai vorbi de telecinemateca sau teleenciclopedia unui puști de patru ani cu tableta în mână. Cinste lor, nu cred că nici o editură, niciodată, a mai reușit până acum așa ceva (și să nu-mi spuneți de Ungaria sau Bulgaria).

Nu pot încheia cu lauda tritoniciană fără să-l menționez pe Horia Nicola Ursu a cărui editură MILLENNIUM, situată tot acolo, a fost în topul lansărilor cu autori români și nu doar. Sincer, apreciez ceea ce am văzut.

Despre Dănuț Ungureanu s-au spus atât de multe încât m-aș feri să-i mai pun o cărămidă la soclu. La urma urmei, mă interesează să-l depășesc, nu să mă uit toată viața de jos în sus la el. Dar zic două vorbe (atât nu mai mult!), fiindcă așa pot să las Tritonic la parter și să mă duc la etaj, unde editura Fusion 21 și-a propus să adune toată lumea în jurul maestrului. Chestie care a și reușit, de altfel. Cărți frumoase și nu doar pentru că Ionuț Bănuță a făcut coperțile (sau copertele). Bune coperte (sau coperți), felicitări! Lansare frumoasă, cu actori, oameni importanți, lume multă. Am fost și eu, de-aia și vorbesc, dar nu am luat că nu mai aveam bani. E adevărat că luasem ”Autor de unul singur” cu autograful lui Dănuț cu tot, de la Tritonic, o zi înainte. În pofida jurământului meu de a citi cât mai puțin și a scrie cât mai mult, am citit-o în aceeași seară. Acuma, na, să nu mă acuze nimeni dacă am început să scriu mai bine… Iar dacă acest articol sună aiurea, Dănuț Ungureanu e de vină.

Tot pe acolo, la etaj, am fost la Crux și cu ocazia asta ajungem la al doilea pol la sf-ului românesc. Rodica Bretin, Pâtea, Mitoceanu, Oliviu Crâznic, toți sub atenta privire a Deei Sterea și zâmbetul fermecător al lui Andrei Mazilu. Un stand frumos, cu oameni frumoși, scriitori numai unul și unul (am luat și o carte, a Rodicăi).

Și mai sus, din ce în ce mai sus, pe ultimul inel gaudeamusaturnian, am găsit, în sfârșit, editura Quantum Publisher. Cea mai neplăcută chestie: Leila Sandra Coroian, scriitoarea mea preferată, tânără și frumoasă, nu mai era acolo, plecase. Am cumpărat cu lacrimi în ochi ”I.R.En.” și am plecat. Pe drum m-am reîntâlnit cu Oana Sârbu și mi-a mai trecut supărarea, adică mi-a trecut de-a binelea, ce zic eu. Apropo, Ileana mea știe că toate pozele sunt făcute de mine pe calculator… Cea mai plăcută chestie, tot la Quantum, reducerea de 50%. Adică am dat pe un volum de 350 pagini fix 12 lei.

Acum, că nu mă mai pot abține, cu riscul să mă înjure toți cei de care am vorbit frumos până aici: sunt supărat pe edituri. Nu dau nume, că le-am dat: 45 de lei pe o carte de 300 pagini, 35 pentru una de 200, 25 lei una de 100? Dacă eu nu am mai avut bani, la un moment dat… dar cel care nu prea a avut de la început? Știu că standurile sunt ÎNGROZITOR de scumpe, dar prețurile astea sunt la fel și după și înainte de târg. Da, 50% ia librarul, dar, nu știu, tot e mult, pe bune. Și vă spun sincer, acum cumpăr și citesc de 1000 de ori mai puțin decât în cei zece ani cât am locuit în Madrid unde, vă jur, în FNAC, o dată am dat un macho la o parte (doar stătea) de pe o canapea de piele ca să-i arăt că amprenta de pe tapițerie era a fundului meu nu al lui, iar în FNAC, erau cărți ieftine. Noi, bune, frumoase și IEFTINE. 100.000 la un loc. Sau dublu, nu contează, în orice caz, mai multe decât în Ungaria și Bulgaria (!). Ar trebui găsită o soluție, să se inventeze ceva, cel mult 1 leu la 10 pagini, așa aș zice. Sau mă rog.

Ce am mai văzut la Gaudeamus? Cele mai tari edituri, după părerea mea (pe la Humanitas nici nu m-am uitat, ce-mi trebuie mie autori consacrați acum, după ce am terminat școala?!), deci, cele mai frumoase standuri și tot ce vrei, fără concurență: RAO și Nemira

Așezate, ca de obicei, spate în spate și cu pistoalele scoase. Care de care trăgând mai bine. La RAO, în top, și nu accept nici o altă părere decât cu dovezi certe, adică poze, filme și semnături: Igor Bergler, noua ediție a Bibliei Pierdute. Aici vreau să fac o mențiune, cam aceeași pe care dl. Epstein a făcut-o la decernarea premiilor: Cea mai dorită carte a fost nu-știu-ce-Harry-Potter, dar, pe locul doi a fost Igor. Hai să vă spun: nici un Harry, nici un Brown. Biblia s-a vândut în 1000 de exemplare, am văzut cu ochii mei când au adus pachetul, am văzut cum s-au dat, am văzut câte mai erau la un moment dat, am văzut fetele (simpaticele…) care te opreau la stand (chiar dacă tu căutai o toaletă) și te luau de mână de te treceau fiorii și îți spuneau că tu nu știi ce vrei, dar ele știu că tu vrei Biblia, asta vrei… Frate, ziceți ce vreți, dar la marketing Bergler ne-a arătat ce avem de făcut. Dacă Harry Potter s-a vândut mai bine decât Igor, adică în mai mult de 1000 de exemplare, eu mă urc pe mătură chiar acum. (la ora la care citiți aceste rânduri, încă nu am decolat).

Pe de altă parte, înțeleg perfect de ce s-a hotărât așa, probabil că dacă premiul l-ar fi luat tot Igor Bergler (al doilea an la rând), s-ar fi născut suspiciuni.

Să nu credeți că dacă cineva ia premii în fiecare an nu le merită!!

Spate în spate cu RAO, era Nemira.

Nemira! Cum sună! Visul declarat al celor care încă mai cochetează cu gândul că… Visul negat cu voce tare al celor care nu mai cochetează cu gândul că…

Dar Nemira e tot acolo, cu sau fără autori români. Acolo e.

În plus, cu Ovidiu Eftimie. Acum, hai să vă zic ceva. Am cumpărat ”Arhanghelul Raul”. Citesc la el, încă nu l-am terminat fiindcă, din păcate (și precizez, DIN PĂCATE!), a trebuit să mă întrerup de 100 de ori pentru ”n” chestii. La ora la care scriu, adică 6,25 p.m., duminică 27 noiembrie, mă grăbesc să termin articolul, fiindcă trebuie să apară în Helion. Dar, deși încă nu am terminat cu arhanghelul, să vă spun cum cred că e cu diavolul.

Nu știu alții cum sunt, dar Ovidiu Eftimie e rapid (fără nici o legătură cu Rapidul). Lăsând la o parte faptul că a scris în timp record un best-seller (1500 exemplare vândute până acum), eu mă refer la el, ca om-autor. E rapid pentru că e antrenat să scrie zilnic la TNR, unde trebuie să ai reacții nu doar faine ci și rapide. Degeaba mi-ar veni mie acum o replică tare la ce-a zis Bush în urmă cu douăzeci de ani, acum regele e Trump.

Și de ce mai e rapid Ovidiu Eftimie? Păi, să vă zic. Fiindcă a înțeles instantaneu cum stă treaba în Fandom. Adică a descoperit rețeta, care e cam așa (acum, noi o știm cu toții, dar ne-au trebui ani să o verificăm):

A.    Omul ciocăne la porțile albastre (de cerneală) ale Fandomului. Îi răspunde cineva (în cele din urmă), să zicem dl. George Ceaușu, care te ademenește cu o întrebare de genul, încotro crezi tu, omule, că se îndreaptă Universul?

B.     Ovidiu intră în Fandom (răspunsul este simplu: spre Giurgiu!)

C.     Ovidiu se împrietenește cu membrii fandomului. La început, cu toată lumea.

D.    După o vreme, Eftimie e atras într-o tabără. Ca efect, se ceartă cu cei din tabăra cealaltă.

E.     Descoperă că sunt mult mai multe biserici. Se ceartă cu mai mulți. Efectul Ursu-Pantera e necruțător.

F.      Pleacă din secta sa compusă din patru membri, la o sectă mai numeroasă, cu cinci membri.

G.    Reușește să se certe cu toți.

Acum, sper că ați înțeles de ce am spus că Ovidiu e rapid. Omul și-a dat seama cum stau lucrurile în Fandom și a preferat să nu piardă timpul, a trecut (destul de ușor) direct în faza de a se certa cu toată lumea (punctul G!!!). Ceea ce înseamnă, vrem nu vrem, și că, într-un fel sau altul, a fost prieten cu toată lumea. Practic, te face să zici în gând, băi, frate, când eram eu prieten cu Eftimie… oare de ce ne-am certat?!

Tot la Nemira m-am întâlnit cu Ana Nicolau, Alexandra Florescu și Laura Câlțea. Adică ea, ea, ea, pe total insula Aeaea, așa că, deși totul era vesel și frumos, n-am întârziat prea mult. Sincer, Ana mi se pare pe zi ce trece tot mai puternică, la bordul unei corăbii pe care o conduce mai bine decât Johnny Depp. Felicitări!

M-am întâlnit cu bloggeri-prieteni, Ileana Andreea Drop, Georgiana Vlădulescu, Silviu Mihai Gheorghe, Liviu Szoke, cu Bebe Librarul, toți cu zeci de cărți în rucsacuri, alergând ca niște albinuțe de la un stand la altul.

Din păcate, tocmai acum, când am chef de scris (este și efectul cărții ”Autor de unul singur” a lui Dănuț Ungureanu, despre care am zis că nu mai zic nimic!), trebuie să trimit documentul, așa că nu pot decât să mă amăgesc cu gândul că voi mai publica și data viitoare în Helion.

Închei nu înainte de a vă spune că vă iubesc pe toți, dar v-aș iubi și mai mult dacă mi-ați cumpăra toate cărțile, ocazie potrivită să vă reamintesc să iubiți lectura și să cumpărați în fiecare lună cel puțin două cărți, dintre care una să fie a mea.

Vă mulțumesc și numai bine! 

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică