Omagiu Cornel Robu

EDITORIAL/ O RAZĂ DE SOARE SPRE PROXIMA CENTAURI

  • mircea oprita
    Mircea Opriță

Nu pot scrie despre Cornel Robu ca despre cineva care nu mai este. Nici măcar cu expresii eufemice, de felul celei la care apela cândva istoricul Nicolae Iorga în puzderia sa de evocări grupate sub titlul Oameni cari au fost. Cornel Robu nu doar a fost, ci rămâne mai departe cu noi atâta vreme cât vreun simpatizant în viață al genului SF, al anticipației românești îndeosebi, va continua să-și ia în serios pasiunea, vocația proprie, ceea ce presupune să ia și genul în serios.

Pentru că și Cornel Robu a luat genul foarte în serios, obligându-i pe mulți alții să facă la fel; oferind tuturor nu doar o motivație, ci și o bază teoretică de sprijin. În acest sens s-au străduit și alții înaintea lui, Ion Hobana, Victor Kernbach, în parte Crohmălniceanu și Silvian Iosifescu. Argumente pentru tratarea SF-ului ca literatură onorabilă găsim la mulți dintre scriitorii genului, dar în majoritatea lor aceștia s-au limitat fie la expunerea fermă a unor convingeri proprii, fie la discreditarea ironică a prejudecăților denigatoare. Robu a avut și înțelegere pentru SF, și pregătirea teoretică necesară unei interpretări a genului altfel decât prin reacții de tip subiectiv, ori prin aproximări de bun simț nu întotdeauna girate de examenul estetic. Vrem-nu vrem să admitem, ipoteza lui privitoare la explicarea esenței genului prin cheia sublimului rămâne bine articulată și reprezintă o inteligentă, spectaculoasă și chiar tentantă soluție teoretică. Iar faptul că această interpretare a stârnit ecouri în dezbaterea academică internațională ne arată că nici în efervescenta arie anglo-americană a genului nu mai funcționează orgoliile infantile, de felul: „nouă ne place SF-ul, anatemă pe toți cei ce gândesc altfel decât noi”.

Nu cred să fi avut mulți prieteni, însă mă mândresc cu faptul că am fost unul dintre ei. Inițial o simpatie bazată pe respect, relația noastră s-a definit treptat pe coordonatele unor colaborări care au condus la apariția numerelor speciale SF din Echinox, în anii ’70-80, și a altor numere speciale, tipărite de Tribuna în ultimul deceniu din veacul trecut. Lucrând în redacția Editurii Dacia, l-am solicitat cu toată încrederea pentru proiectul intitulat Timpul este umbra noastră, iar rezultatul, o carte cuprinzătoare și cu portrete de autori generos prezentate, trece și astăzi drept una dintre antologiile de SF românesc cele mai reușite. Ne-am așteptat cu interes reciproc cărțile și am scris despre ele, el despre ale mele, eu despre tratatele lui (sublimul în SF, paradoxurile timpului, scriitorii români se science-fiction etc.). Ne-am bucurat astfel – fiecare în parte, dar și împreună, lângă pereții de cărți între care își făcea lecturile, iar mai recent explora plin de curiozitate internetul (era și un pasionat meloman, între altele) – de niște succese personale care, în bună măsură, reprezintă succese ale anticipației românești actuale. Dincolo de inteligența lui specială, de spiritul analitic antrenat în vaste explorări academice, am admirat la el o modestie rară, o discreție și un simț al umorului înclinat spre ironia senină, deloc zeflemistă, calități care nu mă îndoiesc că ne-au consolidat prietenia țesută în jurul preocupărilor noastre literare.

Din păcate, nu s-a bucurat de o sănătate prea bună, așa că ultimii ani, tot mai răzbit de slăbiciune și boală, a decis să și-i petreacă într-o izolare de care doar familia era scutită. I-am respectat dorința, așteptând o însănătoșire care să permită reluarea firească a întâlnirilor noastre prietenești. Din muțenia autoimpusă, a ieșit cu un telefon surprinzător pe care mi l-a dat într-o seară, de pe patul de suferință. A pretextat că vrea să știe cum îmi mai merge după operația la geninchi, despre care aflase că fusesem nevoit s-o înfrunt. Vorbea cu dificultate, spunea că-i era dor de literatură, care îi lipsise în ultimele luni, însă recunoștea și faptul că nu mai putea face altceva decât să răsfoiască eventual o carte. Eu cred că, în realitate, îi fusese dor să audă vocea unui prieten. Ca să-l încurajez, i-am vorbit de apropiata apariție a primului meu volum din Enciclopedia anticipației românești, cel cu Portretele esențiale, între care își avea loc și sinteza dedicată lui. Mai erau puține săptămâni până la Târgul de carte de la București. „Trebuie să rezist până atunci”, a spus Cornel, cu un elan al vocii care masca întrucâtva gravitatea stării sale. Din nefericire n-a mai rezistat.

Cum spuneam la început, deși aici, la Cluj, am fost pus în situația de a rosti cuvinte triste lângă un catafalc, refuz să-l cred pe Cornel plecat dintre noi. Cel mult ca o rază de soare îndreptată spre Proxima Centauri, locul probabil al viitoarei noastre colonii interstelare (după cum susțin savanții vizionari, la întrecere cu visătorii din SF). Pentru această lipsă a lui Cornel Robu din zona vizibilă a spectrului anticipației românești, ne putem consola cu gândul că ne lasă o operă și amplă, și relativ completă, și de un incontestabil folos pentru buna înțelegere a genului pe care îl iubim.

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică