Laborator SF

DOAR ATÂT: SCRIU

  • lucian dragos bogdan
    Lucian-Dragoș Bogdan

Lucrare distinsă cu premiul I la Concursului Național de proză scurtă Helion, 2015

Bună dimineața, Heiðar!

Inspir adânc. Vocea caldă, familiară, m-a smuls din mijlocul unui vis extrem de plăcut, în care superba Guðrún Jónsdóttir începuse un dans lasciv în fața mea. Își scosese mănușile lungi, albe, care ajungeau deasupra cotului și le aruncase pe brațele fotoliului vernil, în care stăteam și o sorbeam din ochi. O baretă a rochiei mulate, roșii, coborâse de pe umărul alb, cu promisiunea unei seri parfumate.

Dar cipul locuinței avea programul său. Confuz, asist neputincios la destrămarea chipului suav din fața ochilor minții. Visul frumos se dizolvă în tușe de noapte polară. Suspin, apoi întredeschid ochii.

Guðrún ți-a trimis câteva acorduri de trezire înregistrate special pentru tine, mă anunță cipul.

Evident că lucrurile nu stau chiar așa. Ea este o cântăreață de personalizare, care-și câștigă existența prelucrând pasaje muzicale clasice astfel încât să pară compuse special pentru cei care s-au abonat la canalul ei. Cum e cazul meu, de exemplu.

Deschid ochii și mă ridic din pat, în timp ce un fragment adaptat după Muse, în interpretarea lui Guðrún, vorbește despre dragostea pe care mi-o poartă. Pasiunea din glasul ei face totul să sune extrem de realist și mă întreb dacă e doar un simplu act teatral, sau chiar are ceva sentimente pentru mine. În definitiv, sunt unul dintre abonații de platină ”’ cei care o putem face să ajungă la următorul nivel.

Am trecut și eu prin etapa asta, ca scriitor profesionist. Primeam comenzi pentru fragmente de text din te miri ce romane, în care eroul sau eroina trebuiau să capete numele beneficiarului, iar acțiunea să se adapteze la reperele din viața acestuia. Am avut parte și de dezaxați, cum e cazul unei grăsane obsedate și libidinoase care dorea fragmente în care ea era Julieta, iar eu Romeo și alte scârboșenii de genul acesta. Numai la gândul că avea vise erotice cu mine îmi venea să vomit, dar plătea bine. Își făcuse trei abonamente de platină, iar asta mi-a crescut rapid cota, ajutându-mă să devin scriitor de compoziție.

Am sperat că astfel voi scăpa de ea, dar perversa mi-a rămas clientă fidelă. Acum mintea ei bolnavă nu mai cunoaște limite. Ultima comandă a constat în modificarea finalului romanului Anna Karenina, în care ea, ca protagonistă, nu se sinucide, ci are parte de împlinire. Cu mine, evident.

Oribil.

Îmi fac toaleta de dimineață și mă așez la masa pe care bucătăria automată condusă de cip a pregătit-o după rețeta nutriționisului de cartier. Nu pun prea mare preț pe asta, dar s-ar putea să fac un efort financiar și să mă abonez la unul particularizat. Mi se pare aiurea ca eu și leguma de Jón să avem același regim alimentar.

În timp ce mănânc, cipul afișează mesajele primite. Simbolurile apar proiectate în relief plăți, comenzi... Întind mâna și ating cu degetul imagine după imagine, într-o ordine aleasă arbitrar de mine. Strâmb din nas când văd una dintre comenzi O mie și una de nopți transformată într-o saga nordică. Oare de ce nu pot pricepe unii oameni că anumite texte, dacă le rupi de rădăcinile lor, își pierd tot farmecul?

Dar suma oferită e generoasă, iar clientul ocupă o poziție în topul primilor cinci beneficiari ai mei, așa că nu pot refuza. Îi trimit o estimare de livrare eșalonată a materialului. Urmează un client nou, care a primit referințe despre mine de la cineva și-mi cere detalii despre condițiile de colaborare. Gramatica lui este execrabilă și asta mă face să strâmb din nas. Mai mult ca sigur îmi va cere să folosesc un limbaj cât mai comun, ca să-l înțeleagă. Cu alte cuvinte, capodopere repovestite proștilor. Dar nu-mi permit să fac nazuri. Am nevoie de bani și de clienți.

Îi trimit oferta standard. Ajung apoi la o altă aberație. Cineva vrea să-mi imaginez acțiunea din Dune în cazul în care Paul și Jessica ar fi fost uciși în atacul care a dus la moartea ducelui Leto.

Cercelul capsat pe lobul urechii stângi vibrează ușor. Îl activez. E Björk.

Ce faci?

Mănânc, răspund printre plescăituri.

Poftă bună. Auzi, mă poți ajuta cu ceva?

Am mult de lucru, mai ales cu O mie și una de nopți, dar pe Björk n-o pot refuza. Nu la câte a făcut pentru mine.

Cu ce?

Cineva vrea să transform Să ucizi o pasăre cântătoare într-o versiune a Războiului de Secesiune. Cu partea istorică mă descurc, dar la descrierea scenelor de luptă am nevoie de cineva mai priceput...

O, nu! răbufnesc. Și eu credeam că nu poate fi o cerere mai idioată decât cea primită de mine...

I-o povestesc pe scurt.

Dacă mor tocmai personajele principale, acțiunea se termină! Ce mai poți scrie?

Vezi că poate e un test!

Ce test?

N-ai auzit de firmele alea care caută autori capabili să scrie texte noi?

Îmi dau ochii peste cap.

Asta e o poveste care să ne țină pe noi agățați, sperând mereu că va veni un viitor mai bun! Crede-mă, am scris povestiri originale și le-am trimis prin rețea. Fac o pauză pentru dramatism: Nimeni n-a fost interesat de ele!

Nu așa, aruncate în gol! mă contrazice Björk. Astea sunt firme specializate, de recrutare! Urmăresc toți scriitorii și, din când în când, le lansează câte o provocare. Așa se zice că a ajuns mare și Ólafur Einarsson.

Legende urbane, i-o retez cinic. Ólafur a ajuns unde e pentru că are cu ce. Noi... să ne mulțumim cu ce avem

În fine! cedează Björk, deși din glasul ei se simte clar că n-a renunțat la părerea ei. Mă ajuți?

Am mult de lucru, dar pentru tine îmi fac timp.

Mulțumesc! radiază ea.

Dă-mi un plan general al luptelor și mă ocup de ele...

După ce se termină convorbirea, îmi continui masa. Mâncarea s-a răcit. Trec prin restul mesajelor, mult mai cuminți decât celelalte cereri. Între timp, clientul cel nou îmi scrie că e de acord cu condițiile mele și-mi va trimite un fragment de probă, ca să vadă cum mă descurc. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce scriitor ageamiu o fi lucrat înainte, de e atât de precaut. Probabil de aceea o fi și renunțat la el.

Îmi dau seama cum stau lucrurile când îi spun cât îl costă un text de probă. Individul se arată întâi mirat, apoi deranjat de ideea plății unui text care s-ar putea să nu-i placă. Îl informez că, indiferent dacă e pe gustul lui sau nu, eu pierd timp scriindu-l, ca atare trebuie să fiu recompensat. Fiind vorba despre un text de probă, accept un tarif diminuat, dar în niciun caz nu-l voi face pe gratis. Individul mă ceartă și încearcă să mă intimideze cu amenințarea unei reclamații la Asociația Scriitorilor. E clar un profitor care trece de la un scriitor la altul și, sub pretextul testării, se face cu opere pe gratis.

Îl ignor pe mai departe și trec în revistă ultimele mesaje. Unul dintre ele îmi atrage atenția. Este o invitație de a participa la o testare care va avea loc la amiază în Þjóðarbókhlaðan. Nu sunt date mai multe detalii, dar are atașat un cod de activare. Îl descarc în cipul de pe antebrațul stâng. Bineînțeles că voi merge. Orice eveniment poate genera noi comenzi, iar asta nu e un lucru căruia să-i dau cu piciorul. Îi trimit un mesaj specialistului în modă cu care am contract, cerându-i să-mi sugereze o ținută pentru această ocazie.

Până la ora stabilită, mă ocup de creionarea cadrului general al celor două proiecte majore: O mie și una de nopți și Dune. Dacă la prima am de gând să merg pe ideile din Saga despre Njall, la cea de-a doua imaginez patru variante, care mi se par una mai proastă decât alta. Indiferent ce ar spune Björk, Dune fără Paul Atreides nu mai e Dune.

Mă enervez și las deoparte proiectul acesta. Scriu rapid prima ciornă la alte două cereri, extrem de banale, apoi sunt anunțat de către cip că trebuie să plec pentru a ajunge la întâlnire. Consult rapid mesajul primit de la specialistul în modă. Ridic mirat din sprâncene. Combinația lui de sacou din stofă neagră, cu revere albe, cămașă și pantaloni negri din neopren, papion roșu și pantofi albi, lăcuiți, cu șireturi roșii mi se pare ciudată.

Evident că am aceste articole vestimentare în dulap. Abonamentul include servicii complete inclusiv completarea garderobei. După ce mă îmbrac și mă privesc în oglindă, lucrurile nu mai par așa oribile. Combinația de culori scoate în evidență pletele mele blonde, cârlionțate, barba tunsă scurt și ochii albastru-metalizat. Adică exact ce trebuie ca să fiu băgat în seamă.

Ceva mai încrezător, ies afară. Este o zi însorită de mai, destul de călduroasă pentru această perioadă a anului. La fel a fost și anul trecut, iar iulie s-a dovedit o pacoste secetoasă. Sper că anul acesta va fi mai blând, iar ploile abundente căzute până în urmă cu două zile mă fac să fiu optimist.

Merg pe jos, la recomandarea antrenorului care a observat o tendință de scădere a tonusului muscular și o ușoară oboseală a inimii. Vântul îmi răvășește părul, la fel cum face și cu apa albastru-întunecat a golfului care se zărește printre clădirile de pe partea cealaltă a străzii. Drumul e destul de aglomerat la ora aceasta, dar pietonii, mașinile și bicicliștii sunt doar concurenți care se studiază de la distanță, fără a interfera.

Trec pe lângă Hallgrímskirkja, biserica luterană pe care arhitectul Guðjón Samúelsson a ridicat-o în cinstea poetului Hallgrímur Pétursson, compozitorul celebrelor imnuri ale pasiunii. Cu un desgin care sugerează curgerea lavei specifică peisajului islandez, biserica m-a fascinat întotdeauna. Am scris și o povestire pornind de la ea, una despre care nu-mi place să-mi amintesc.

A trecut nebăgată în seamă, dar la câteva luni după ce am expediat-o în rețea, Ólafur Einarsson a dat lovitura cu un roman-capodoperă pe o idee similară. Asta mi-a fost învățătură de minte să-mi asigur de atunci încolo operele înainte de a le distribui.

Ajung la lacul Tjörnin, pe al cărei mal nordic se ridică, semeață, primăria. Văd autobuzul care oprește în stația Fríkirkjuvegur și ezit o clipă, atras de perspectiva de a-mi lăsa picioarele să se odihnească măcar o stație. Dacă aș lua-o la fugă, șoferul m-ar vedea și m-ar aștepta. Dar cârâitul unor gâște îmi atrage privirea și mă face să mă cufund în frumusețea apelor indigo ale lacului, pe care se lăfăie cârduri de rațe sălbatice și lebede. Merg mai departe pe Skothúsvegur până la Suðurgata, unde cotesc la stânga și ajung în sensul giratoriu.

Dincolo de acesta se întinde Landsbókasafn Íslands Háskólabókasafn, Biblioteca Națională și Universitară a Islandei. Mai multe persoane urmează același drum ca și mine, iar printre ele recunosc unii colegi de breaslă. Îi salut ușor, cu o înclinare a capului și primesc un răspuns similar din partea lor. Îmi dau seama că îi evaluez sumar după cunoștințele pe care le am, încercând să intuiesc care sunt adversari redutabili și de care nu trebuie să-mi fac griji.  Intrăm cu toții în clădirea principală – o structură impresionantă de treisprezece mii de metri pătrați, colorată viu în alb și roșu.

Scanerul invizibil de la intrare ne citește rapid identitatea. Este programat să ne ajute, așa încât descarcă în cipurile de pe mâini datele privind sălile în care trebuie să ne prezentăm. Când ne despărțim, luând-o fiecare către alt palier, alt coridor, altă încăpere, îmi dau seama că testarea va fi ceva individual. Într-un fel, asta îmi induce un sentiment de ușurare.

Cipul mă conduce într-o sală de la primul etaj, cu pereții tapetați de volume virtuale. De fapt, sunt doar imagini indexate, pe care oricine le poate determina prin intermediul căutărilor să se afișeze după dorință. Odată atins cotorul unei cărți, aceasta se descarcă în cipul de identificare și poate fi folosită în condițiile și pentru perioada de timp specificată în acordul semnat cu biblioteca. Fiind scriitor, evident că am abonament, deoarece am nevoie să mă documentez cu privire la operele pe baza cărora îmi fac compozițiile. Normal că e mai scump decât în perioada în care eram doar un scriitor de personalizare.

O roșcată care lucrează de zor ceva își ridică ochii spre mine și-mi zâmbește.

Bună ziua, domnule Heiðar! Vă rog să luați loc!

Îmi indică un separeu, apoi mă conduce spre el. Îmi face semn să mă așez și se apleacă spre mine. Îi simt parfumul discret de levănțică, amestecat cu cel al balsamului de haine.

O să vă rog ca, timp de o oră, să notați pe pad toate ideile care vă vin în minte. După ce citiți contractul, firește!

Îmi șoptește toate aceste lucruri, cu buzele roșii la doar câțiva centimetri de fața mea. Îi simt respirația mentolată, îi văd limba cărnoasă jucându-se printre dinții albi în timp ce rostește cuvintele și pentru o clipă – întreg universul se reduce la această imagine. Oare ce s-ar întâmpla dacă m-aș înfrupta din buzele care lucesc provocator? Dacă aș gusta limba care pare că se mișcă lasciv, ademenitor, promițând desfătări nenumite, alături de dinții pe care aproape că-i simt cum apasă ușor, jucăuș, pe pieptul meu?

Apoi roșcata se îndreaptă de spate și în câmpul meu vizual apare din nou în totalitatea ei, iar viziunea voluptății se sparge ca un balon de săpun. Încuviințez mecanic în fața zâmbetului încurajator pe care mi-l adresează înainte să-mi întoarcă spatele și să plece la locul ei.

Cipul de identificare de la încheietură îmi atrage atenția că tăblia mesei din fața mea îmi cere să mă identific și să introduc un cod de securitate. Mă conformez și suprafața ei albă se metamorfozează într-o pagină de contract, pe care o citesc cu atenție.

Abia acum devin conștient de implicațiile lucrurilor pe care mi le-a spus roșcata. Sunt invitat să ofer idei de texte, la fel ca toți ceilalți confrați care au fost chemați aici. Mi-e clar că acestea nu vor apărea sub numele noastre. Mai mult ca sigur că cele mai bun vor fi preluate de alde Ólafur Einarsson și transformate în capodopere care aduc bani grei. Suntem o turmă care va fi mulsă de idei, întru folosul celor aflați sus.

Primul impuls este să mă ridic, furios și să plec din sală. Poate chiar să-i arunc gurii aceleia senzuale cuvinte obscene, în timp ce ochii de deasupra ei mă privesc contrariați. Apoi citesc din nou condițiile și mă calmez. Sumele sunt bune – cât iau pentru orice text de compoziție pe care-l fac acum. În plus, îmi aduce puncte la dosar, care mă vor ajuta să ajung mai repede pe un palier cu tarife mai bune și mă vor apropia de următorul nivel profesional.

În defitiniv, ce pot face eu cu ideile originale? Nimeni nu mai vrea așa ceva în ziua de azi, decât dacă vine din partea puținilor privilegiați aflați în vârful piramidei. Cei promovați intens de reclame și în jurul cărora se crează isterii de masă atent orchestrate de echipele de marketing. Restul, marea majoritate, putem fi mulțumiți cu o piață care ne oferă un trai fără grija zilei de mâine, ajutându-i pe cei fără talent să modifice orice operă universală scrisă vreodată după bunul plac. Crezi că Bătrânul și marea trebuia să se sfârșească altfel? Vom face finalul pe care-l dorești! Ți se pare că protagonistul trebuia să reacționeze altfel la scena de la pagina 32? O rescriem pentru tine!

Eu scriu pentru o balenă perversă, în timp ce o cântăreață superbă compune pentru visele mele umede. Și lanțul continuă, o spirală neîntreruptă care înconjoară lumea, tăind meridianele ca o loxodromă.

Semnez contractul și ora începe să curgă. Mă concentrez și notez fiecare fărâmă de idee care-mi vine și din care am impresia că s-ar putea scoate ceva. După o jumătate de oră abia am strâns trei, dintre care una mi se pare banală. Brusc, mintea concentrată îmi oferă o revelație: Dune nu este despre Paul Atreides, este despre Muad'Dib. Este catalizatorul, figura emblematică în spatele căreia nu contează cine se adună. Ideea unui scenariu despre cum poate continua cartea începe să curgă prin mine, dar acum n-am vreme de ea. Trebuie să mă concentrez pe cererea roșcatei, pe ideile care-mi vor fi furate!

Sau poate că nu. Nicăieri nu există vreo precizare în afară de faptul că trebuie să notez ideile de texte care-mi vin în această oră. Iar pentru versiunea compozită de Dune am un contract semnat și înregistrat, așa încât marele scriitor nu poate face nimic ca să mă fure. Încântat de această răsturnare de situație, petrec ultimele zeci de minute scriind cu foc o schiță generală a comenzii, pe care o înregistrez și în cipul de pe mână. Se conturează ceva care-mi place, iar răzbunarea pentru schema mișelească în care am fost cumpărat să particip este foarte dulce.

Când ora ia sfârșit, un mesaj mă anunță să aștept. Verific dacă s-a salvat proiectul în cip, apoi mă trezesc cu roșcata care a venit din nou lângă mine. Pare mult mai deschisă. Îmi zâmbește și vorbește tare de data asta.

– Vă rog să mă urmați! mă îndeamnă.

Mă ridic și merg în urma ei, studiind mișcările fundului ei bombat pe care fusta se mulează perfect. Sper ca imaginea să-mi rămână în subconștient și, la noapte, s-o visez atașată chipului angelic al lui Guðrún, într-o continuare a scenariului din această dimineață pe care cipul locuinței să n-o mai întrerupă.

Ieșim pe culoar și mergem în camera alăturată. Pe scări urcă un confrate, însoțit de o blondă uscată. Încă două femei ni se alătură într-un hol destul de înghesuit, în fața unei uși capitonate. Aceasta se deschide și suntem invitați într-o încăpere în mijlocul căreia tronează o masă lungă, de ședințe. De partea opusă intrării se află patru persoane, din care una este chiar...

Ólafur Einarsson.

Asta e culmea ipocriziei! Te pomenești că ne cheamă să ne mulțumească personal pentru că-i alimentăm mintea impotentă, ajutându-l să rămână pe piedestalul aurit. E tras la față și pare destul de obosit. O fi greu să trăiești și ca un parazit, pe spatele altora, iar apoi să participi la recepții somptuoase și serate în care toate femeile îți cad la picioare...

Ni se face semn să ne așezăm și ne conformăm. Văd din posturile celorlalți trei că nutresc gânduri asemănătoare mie. E normal. Niciunui om care trudește ca un sclav pentru o viață banală nu-i place să fie călcat în picioare de secăturile care se lăfăie în opulență fără să miște un deget.

Schimbăm saluturi formale, garnisite cu zâmbete politicoase, apoi una dintre gazde intră abrupt în subiect.

– Vă felicităm pentru că ați trecut această testare și vă spunem bun venit în echipa noastră!

Rămânem mască și ne uităm uluiți unul la altul. Probabil că ăsta a fost efectul scontat, ținând cont că ostilitatea noastră era sesizabilă de când am intrat. Acum suntem derutați, iar individul care a vorbit savurează momentul. După ce ne lasă câteva secunde, binevoiește să dea mai multe detalii.

– Testarea aceasta a avut scopul de a găsi scriitori talentați care să i se alăture lui Ólafur. Știți foarte bine cum e structurară Asociația Scriitorilor. Cu toții vă aflați pe un palier sau altul al ei, iar pe unii dintre voi vă urmărim de multă vreme. Și suntem convinși că toți îl invidiați pe Ólafur, dorindu-vă să fiți în locul lui.

Undeva trebuie să fie o capcană. Nimeni nu vine și-ți spune „poftim, ai aici un bilet gratuit spre Valhalla”. Tac și ascult în continuare, la fel ca și confrații mei.

– Dar impunerea unui nume necesită marketing. Iar acesta presupune pomparea unor sume de-a dreptul astronomice pe o piață suprasaturată, cum e cea mondială la ora actuală. Trebuie să ne considerăm privilegiați că o țară mică așa cum e Islanda a reușit să impună doi scriitori citiți pe tot mapamondul. Evident, așa cum știe toată lumea, americanii au un întreg departament construit în jurul unui nume – o echipă de autori care scrie cărți lansate ulterior pe piață sub numele consacrat. Așa apar serii întregi care fac deliciul publicului și umplu buzunarele editurilor. Și, ulterior, le dă o pâine de mâncat și unora ca voi, care compun pornind de la o temă dată.

Probabil că am fost puși la punct în mod deliberat. Ca să devenim conștienți de marea favoare care ni se face și să ni se pară că rahatul care ne va fi servit e cine știe ce mâncare de lux.

– Ai spune că nu se mai poate face nimic pe o asemenea piață. Dar noi credem că mai există o nișă. Vedeți voi, Ólafur ni s-a plâns de mai multe ori de ideile care-i vin în timp ce scrie ceva și pornind de la care s-ar putea extinde proze în direcții nebănuite. Marea lor majoritate vin, își fac treaba și dispar. Concentrată pe ceea ce scrie, minții conștiente i se pare că le-a folosit și uită direcțiile secundare pe care le-a văzut în sclipirea unei fracțiuni de secundă. Cum mi-ai spus la un moment dat?

Se răsucește spre marele autor și acesta răspunde cu un glas blând, în contrast cu chipul aspru și obosit.

– Că, dacă aș scrie cărți pornind de la fiecare idee care mi-a venit vreodată în timp ce lucram la o carte, aș umple e-biblioteci întregi și la cincizeci de ani după moarte.

– Exact! bate cu palma în masă individul. Privește iar spre noi: Prin urmare, am pus la punct un experiment. Bănuiesc că vi s-a întâmplat și vouă să vă vină o idee pe care să o uitați după câteva minute și care, revenind la locul în care ați avut-o, vă reapare în minte clară și concisă. Sau ați pățit să treceți pe lângă un om bine dispus și să vă simțiți dintr-o dată mai bine, sau pe lângă unul morocănos și, dintr-o dată, să deveniți prost-dispuși. Ei bine, am studiat problema împreună cu un grup de savanți, iar acesta a realizat un aparat care amplifică rezonanța gândurilor.

– Undelor cerebrale, îl corectează una dintre femei.

– Nu. A gândurilor.

– Cum au putut face asta?

Individul zâmbește misterios.

– Ăsta este secretul nostru. Dacă l-ar afla oricine, am pierde tocmai peștișorul de aur pe care-l deținem. Important este că funcționează – cel puțin pe un volum de spațiu de câțiva metri. Am decis să-l testăm adunând unii dintre scriitorii pe care-i urmărim de multă vreme, pentru că ni se par promițători.

Simt că mă umflu în pene la auzul ideii că am fost considerat suficient de bun pentru a fi inclus în acest grup. Apoi mă dezumflu, amintindu-mi de ideea furată. Probabil că de atunci mi se trage supravegherea. Au sperat să mă prindă și cu alte texte, pe care „maestrul” să le prelucreze. Le-am dat planurile peste cap fiindcă m-am protejat legal și acum încearcă să pună mâna pe ideile mele pe alte căi.

 – Timp de o oră, Ólafur s-a gândit la anumite idei de texte. Iar voi patru ați dovedit că sunteți niște receptori buni, chiar dacă uneori ați înțeles eronat ideea. Firește, totul se află deocamdată în fază incipientă. Mai trebuie să lucrăm mult până aducem proiectul la un nivel de funcționare care să ofere toate beneficiile pe care le dorim, dar e un început extrem de promițător. Pentru a vedea cât de departe putem merge, am avut inclusiv un marker la fiecare. V-am trimis de pe o adresă fictivă o cerere extrem de ciudată, pe care eram aproape convinși că nu veți ști cum s-o abordați. Apoi, pe la jumătatea timpului alocat, Ólafur a început să gândească la o soluție.

– Muad'Dib..., murmură cealaltă femeie aflată de aceeași parte a mesei cu mine.

– Exact, zâmbește larg gazda. Voi patru ați receptat soluția lui Ólafur clar și ați început să compuneți scenarii pe marginea ei. Spre marea noastră bucurie, ele se apropie destul de mult de ideile lui...

Nu cred că există senzație mai scârboasă decât gustul pe care-l simți în gură când aflii că ai fost folosit. Oricât de nobil ar fi scopul, te simți pângărit și ai vrea să-i distrugi pe cei care ți-au făcut mișelia asta. Pe de altă parte, am constatat de multe ori că moralitatea, oricât ar fi ea de solidă, e dispusă să-și plece capul în fața unei compensații materiale generoase. Când femeia de lângă omul care ne vorbise ne-a spus sumele pe care aveam să le câștigăm din noua noastră activitate – aceea de receptori și dezvoltatori ai ideilor aruncate în eter de mintea prolifică a lui Ólafur – am simțit cum se clatină scaunul sub mine.  Într-o lună aveam să fac cât câștigam acum într-un an bun.

Nici măcar unul dintre noi n-a căscat gura să pună stupida întrebare „și dacă refuz?”. Nu. Ne-am făcut repede calculele și am aceptat fără să crâcnim.

– Va urma o perioadă de... hai să-i spunem ucenicie, reia bărbatul. Vi se va pune la dispoziție o aripă a unei clădiri și veți sta în preajma lui Ólafur, încercând să vă familiarizați cu metodele lui de lucru. Savanții vor perfecționa aparatura, iar voi vă veți antrena pentru a deveni receptori cât mai buni. Estimările pentru obținerea unor rezultate care să conteze cu adevărat sunt de șase până la doisprezece luni.

– Și cum va decurge colaborarea? întreb.

– Veți nota ideile care răsar în mintea lui Ólafur în timp ce-și scrie cărțile. Apoi i le veți prezenta, iar el va creiona o intrigă, pe care o veți scrie voi, respectând elementele precizate de el și stilul pe care, până atunci, vi-l veți fi însușit cât mai bine. Când va fi gata, textul va trece prin mâna lui, pentru o revizuire care să-l aducă unu la unu cu orice altă creație a lui.

– Cu alte cuvinte, ideile noastre n-o să conteze...

– Vom urmări cu atenție ceea ce veți face. În definitiv, veți avea o oarecare libertate de mișcare în cadrul textului, care e posibil să se regăsească și în versiunea finală. Acela dintre voi care va dovedi că are ideile cele mai bune și se apropie cel mai mult de stilul lui Ólafur îi va lua locul atunci când el nu va mai putea crea. Pentru că, așa cum știți, izvorul acesta poate seca la un moment dat – din cauza unui blocaj, a unei boli... Iar noul vârf va fi promovat pentru a căpăta recunoaștere la nivel mondial, ca fiind succesorul marelui autor. E mult mai simplu să te accepte piața când aduci un produs similar unuia care deja a dovedit că are succes.

Sună tentant. Și motivațional. Voi trage de mine încât să devin cel mai bun. Sper doar că aparatura aia nu funcționează și în sens invers – adică alții să afle ce gândesc eu.

Pentru că n-aș vrea să-mi fie cunoscute toate ideile care-mi răsar în minte.

Nu există doar blocaje și boli. Uneori mai apar și accidente.

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică