Omagiu Cornel Robu

CRONICA DE FAMILIE/ SUB SEMNUL ACOLADEI

  • mircea oprita
    Mircea Opriță

Un omagiu

Aşa s-ar fi intitulat primul volum al lui Cornel Robu, în caz că nişte conjuncturi nefericite nu i-ar fi blocat şansa de a apărea prin 1982-83, când exista deja o variantă pregătită pentru tipar. Ar fi fost debutul său editorial normal: o culegere de studii şi articole despre SF, consacrată scriitorilor şi cărţilor, dar şi unor probleme specifice, descoperite treptat în aria de manifestare a genului, şi cărora o analiză minuţioasă se străduia să le dea rezolvări personale. Dar, vorba autorului de astăzi: „N-a fost să fie!”, încât el a trebuit să aştepte, cu o neîmpăcată resemnare, până după anul 2000 spre a-şi vedea publicat primul volum propriu. Însă ce debut magistral! O cheie pentru science-fiction este o scriere de felul celor cu care de regulă se încheie o carieră: operă concluzivă, menită să sistematizeze teoretic un domeniu şi să devină, prin seriozitatea abordărilor şi prin temeinicia construcţiei sale, carte de referinţă pentru subiectul de care se ocupă. Următorul volum tipărit de Cornel Robu, Paradoxurile timpului în science-fiction, decurge firesc din tratatul „de bază”, căruia i se subsumează şi i se alătură totodată, fără a fi un simplu apendice dilatat, ci găsindu-şi, ca explorare a unei problematici speciale, circumstanţa unui destin independent. Înclin să cred că, după acest efort de sinteză critico-teoretică, autorul îşi considera opera editorială terminată, fiind dispus chiar să-şi abandoneze prin reviste, fanzine şi almanahuri, în dicţionare de scriitori şi de cărţi, ca pe nişte simple rădăcini premergătoare, studiile şi articolele pe seama cărora i se structurase treptat concepţia asupra anticipaţiei şi sistemul de argumentaţie critică folosit. Din virtualitatea sa aparent neglijată, materialul mai vechi a reapărut însă la suprafaţă sub forma unei culegeri retrospective. De data aceasta nu ca „titlu fantomă” de felul celor citate uneori, cu explicaţiile lămuritoare cuvenite, de John Clute şi Peter Nicholls în Enciclopedia lor consacrată SF-ului mondial, ci ca o carte veritabilă, ieşită pe deplin de sub semnul „acoladei” sale eşuate de odinioară.

Volumul intitulat Scriitori români de science-fiction (publicat iniţial la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, ulterior reluat cu un sumar revizuit de autor la Millennium Books din Satu Mare) este chiar această culegere. Cornel Robu ar fi putut simula o formulă de recuperare complet „actualizatoare” a textelor, operaţie menită să dea cititorului sentimentul că ar parcurge opinii de dată recentă. Or, fiind un exeget cu deplina conştiinţă a profesiei sale, el crede de cuviinţă să adauge fiecărui material o notă explicativă privitoare la traseul publicistic al textului respectiv. Ni se reamintesc astfel anul şi locul primei apariţii a cutărui studiu sau articol, precum şi situaţiile mai puţin convenţionale când, integral sau numai părţi din ele au fost incluse în componenţa altor studii publicate, în funcţie de solicitările la care autorul a înţeles să răspundă pe parcursul mai multor decenii. Prin urmare, le putem situa în timp şi în spaţiu, urmărindu-le totodată evoluţia. Vom descoperi astfel două lucruri importante. Mai întâi, faptul că opinii pertinente asupra autorilor de SF au fost rostite de Robu încă de la începutul preocupărilor sale exegetice rezervate domeniului, menţinându-se neschimbate şi în tratatul din 2004, pentru simplul fapt că nu aveau nevoie de un tratament corectiv, ci, cel mult, de o nuanţare cerută de contextul nou unde trebuiau incluse. Precum cercurile din trunchiul unui copac în creştere, autorul lasă impresia unei continue lărgiri a imaginilor iniţiale, nicidecum pe aceea a alunecării jenante de la o concluzie la alta, eventual la opusul primei formulări. Ceea ce dovedeşte o atentă lectură a textelor analizate şi o excelentă priză estetică, urmate de o decantare valorică sigură, în funcţie de criterii critice clare, a autorilor discutaţi şi a scrierilor lor.

În al doilea rând, din repartizarea „spaţială” a materialelor, se poate vedea o lipsă de prejudecăţi şi de reticenţe pe care alţi critici de formaţie universitară o dovedesc mai rar, sau deloc, atunci când acceptă să se pronunţe asupra genului nostru. Cornel Robu şi-a publicat articolele şi în reviste literare „cu ştaif”, precum Tribuna, Steaua, Echinox, Studia Univesitatis „Babeş-Bolyai” seria Filologie,dar şi în diverse numere din Anticipaţia-CPSF, în Almanahul Anticipaţia, în revista timişoreană specializată Helion, în e-revista Pro-Scris. Cu alte cuvinte, pretutindeni unde aprecia că opiniile sale asupra SF-ului erau necesare şi binevenite, fără discriminări în defavoarea publicaţiilor pretins „nedemne” de o colaborare academică. Totuşi, interesul pentru extinderea influenţei genului într-o publicistică de tip cultural aparţinătoare curentului principal al literaturii române îmi este cât se poate de limpede. Nu puţine numere tematice din revista Tribuna au fost gândite şi organizate de Robu, incluzând colaborări personale importante pentru temele respective, şi pe care le regăsim publicate în culegerea de faţă. De asemenea, articole despre scriitorii care s-au ilustrat şi în SF i-au fost solicitate şi se găsesc în volumele Dicţionarului Scriitorilor Români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, în Dicţionarul analitic de opere literare româneşti (coordonare şi revizie ştiinţifică Ion Pop). Redactate de un veritabil cunoscător al domeniului, materialele acestea dau subiecţilor analizaţi şansa pe care o merită în nişte ample şi valoroase opere de sinteză lexicografică românească, în timp ce, încăpute eventual pe mâna unui critic dezinteresat de anticipaţie, ele ar fi fost probabil simple colportări de prejudecăţi însoţind nişte liste bio-bibliografice. Alte studii, îndeosebi sinteze ale SF-ului nostru în reprezentarea sa actuală sau în evoluţie diacronică, au apărut în străinătate: în revista londoneză Foundation, în Canada, sau pur şi simplu peste tot unde a putut ajunge monumentala The Encyclopedia of Science Fiction, editată şi reeditată din 1993 încoace de John Clute şi Peter Nicholls, şi unde criticul nostru îşi are partea sa de contribuţie privitoare la România. Cornel Robu a răspândit aşadar în jur urmele pregnante ale unui studios preocupat de difuzarea informaţiei despre SF-ul românesc (evaluat critic cu o remarcabilă siguranţă) atât în medii selecte, cât şi în cele de strictă specializare, în spaţiul naţional, ca şi în cel internaţional.

Tipărind astăzi Scriitori români de science-fiction, autorul pare că se răzbună pe nedreptatea suferită de proiectul său din 1982, fiindcă nu uită să semnaleze conştiincios fiecare articol ce făcea parte din el. Până la un punct, am putea crede că actuala culegere este, în fond, chiar volumul Sub semnul acoladei, chemat cu întârziere la viaţ?, spre a ne edifica asupra debutului editorial virtual al lui Cornel Robu: cam ce ar fi fost el, imediat dup??ă, spre a ne edifica asupra debutului editorial virtual al lui Cornel Robu: cam ce ar fi fost el, imediat după Literatura S. F. (1980) a lui Florin Manolescu, dacă întâmplarea care l-a defavorizat odinioară nu i-ar fi rezervat ulterior şansa spectaculoasă de a debuta cu cea mai amplă şi mai solid articulată dintre lucrările sale. Impresia de revanşă târzie e falsă, totuşi: pe lângă articolele din proiectul amintit, găsim în sumarul volumului şi destule texte ulterioare manuscrisului înregistrat ca titlu fantomă, precum amplul studiu despre Victor Anestin, iniţial publicat ca prefaţă la ediţia din 1986 a romanelor acestui precursor al anticipaţiei româneşti. Mai sunt apoi comentariile rezervate reprezentanţilor „Noului val” din anii ’80, apărute fragmentar în masiva antologie Timpul este umbra noastră, pe care Robu o tipărea la Editura Dacia în 1991. Apar, de asemenea, contribuţii mai recente, de după anul 2000, cum sunt deja amintitele colaborări la Enciclopedia Clute-Nicholls. Centrul de greutate al culegerii cade pe prezentarea şi analiza critică a contribuţiei relativ „clasicizate” din SF-ul românesc (Mihu Dragomir, Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Ovid S. Crohmălniceanu, Victor Kernbach, Horia Aramă, Ion Hobana, Leonida Neamţu, Miron Scorobete, Voicu Bugariu, Constantin Cubleşan, Gheorghe Săsărman, Florin Manolescu şi, pentru ca lista să rămână completă, n-am să-l exclud nici pe semnatarul cronicii de acum). Aceste portrete sunt, fără îndoială, cele mai reuşite din seria compusă de autor, punând în evidenţă o meticuloasă cercetare a textelor şi o priză inspirată la specificul lor – ceea ce are drept rezultat situarea precisă a autorilor discutaţi într-un tablou valoric al SF-ului românesc. Meritele fiecărui „scriitor român de SF” apar bine individualizate în contextul momentului ce le-a prilejuit publicarea lucrărilor de referinţă pentru gen. La Mihu Dragomir, bunăoară, anticipator important pentru spargerea tiparelor tehnicist-proletcultiste ale anilor ’50, ieşirea dintr-o „etapă când «şocul viitorului» era încă socotit o blândă idilă” este văzută în sensul unui „apel la fibra sa de poet, infuzând lirism genuin, nu la îndemâna oricui, unor situaţii epice prea puţin relevante în absenţa antagonismului şi a necruţării”. Povestirea sa Legenda îngerilor, una dintre primele abordări pe teren românesc ale motivului paleoastronautic, este pe bună dreptate disociată de tentativele similare ale lui Victor Kernbach (cu „finalitate doctrinară” la acesta din urmă) şi tratată în spiritul cel mai autentic al textului, ca produs „fructificat propriu-zis literar, sublimat poetic”. O amplă şi pertinentă analiză a Istoriilor insolite de Ov. S. Crohmălniceanu se contaminează pe traseu de morbul paradoxal întâlnit frecvent în scrierile discutate, redactându-şi concluzia în spiritul unei asocieri surprinzătoare, dar perfect îndreptăţite la urma urmei: „Texte ce se citesc cu o vibraţie de plăcere intelectuală care nu de puţine ori se transmută şi în plăcere estetică, «istoriile insolite» ale lui Ovid S. Crohmălniceanu [...] ar putea fi foarte bine semnate de un altul: nu s-ar da în lături să le semneze nici chiar un Jorge Luís Borges!” La Gheorghe Săsărman se consemnează, între altele, o calitate scriitoricească importantă pentru literatura autorului, şi anume, priceperea de a trece firesc „de la fabula schematică, univocă şi transparentă” la „parabola echivocă, plurivocă, discret aluzivă şi inaparent alegorică, mai complexă şi mai «translucidă» semantic, mai consistentă deci literar”. Asemenea observaţii de subtilitate profesională apar şi în analizele celorlalţi anticipatori din grupul pe care l-am semnalat. Cu atât mai mult în cazul lui Vladimir Colin, căruia Cornel Robu îi dă un cuvenit loc privilegiat în cadrul seriei respective:

Vladimir Colin este un scriitor care, în tot ce a scris, face din plin dovada unei înzestrări native pentru a da expresie «senzaţiei de pierdere», acelei «fericiri de a fi trist» (Victor Hugo), acelei «note de tristeţe inseparabil legate de toate manifestările superioare ale adevăratei Frumuseţi» (Edgar Allan Poe), acelui «văl de întristare [ce] pare să umbrească Frumuseţea; dar [care] nu e un văl, ci însuşi chipul Frumuseţii» (Benedetto Croce), acelei consolatoare «bucurii eucatastrofice» ce «nu tăgăduieşte existenţa suferinţei şi a înfrângerii, ci înfrângerea universală finală» (J. R. R. Tolkien). Am citat, în acest sens, din finalul mini-romanului Divertisment pentru vrăjitoare sau din povestiri sf precum Ultimul avatar al lui Tristan şi Despre vulpi şi zăbrele, dar Vladimir Colin rămâne un maestru al «senzaţiei de pierdere» în tot ce a scris, în proza fantastică, în science-fiction şi, mai ales, în fantasy – «gen» pe care-l ilustrează cu preeminenţă în literatura română.”

După cum se vede, criticul foloseşte orice ocazie spre a-şi construi judecăţile concluzive cu terminologia teoretică pusă la punct în tratatul O cheie pentru science-fiction, ceea ce mă face să cred că asemenea pasaje n-au putut face parte din prima variantă a articolului, cea predată Editurii Cartea Românească în 1982, intrând abia într-o redactare mai recentă a textului respectiv. Mai importante, însă, pentru tehnica analizelor lui Cornel Robu mi se par a fi nuanţările critice în spiritul unui adevăr estetic complex şi infinit mai valabil decât simpla (şi meritata, de altfel) apreciere elogiativă. Până şi într-o lucrare de prim-plan, cum e povestireaGiovanna şi Îngerul, autorul portretului critic găseşte situaţii în care „«senzaţia de pierdere» sună artificial, silit şi fals, prin îngroşare şi tezism”. Explicaţia se caută în vicii mai generale ale literaturii postbelice, rezonate în chip specific în SF-ul românesc al momentului:

Nu-s deloc greu de recunoscut aici sechelele şi cicatricile pe care le-au lăsat, şi în scrisul lui Vladimir Colin, imperativele «cerinţe» ideologice ale epocii, printre care «optimismul cosmic» şi «umanismul socialist», la fel de programatice şi obligatorii amândouă, se aflau la loc de frunte. N-a fost nici el imun la întreaga frazeologie sau demagogie pretins «umanistă» pe teme canonice ca «omul – stăpânul naturii», «omul – un gigant», «supunerea naturii», «îngenunchierea naturii», «cucerirea naturii», «cucerirea cosmosului», «cuceririle ştiinţei şi tehnicii» etc., care, printre altele, au însoţit, indeparazitabil, încă din anii ’50, evoluţia literaturii «ştiinţifico-fantastice» din România. Spre meritul lui, şi spre deosebire de alţii, el s-a vindecat parcă mai repede de această scarlatină (boală «roşie», literalmente, cum o spune şi etimologia cuvântului...).”

„Valul” optzecist este tratat mai în fugă, poate şi dintr-o convingere a criticului că majoritatea reprezentanţilor săi au scris prea puţin pentru a ne putea prezenta o operă temeinic constituită în sfera anticipaţiei româneşti. Câţiva autori (Mihail Grămescu, Lucian Ionică, Gheorghe Păun, Alexandru Ungureanu, Leonard Oprea şi Cristian Tudor Popescu) reţin atenţia lui Cornel Robu în calitate de scriitori, alţii (Mihail Ionescu şi Dan Merişca) sunt aduşi în discuţie sub aspectul contribuţiei lor „manageriale” – am zice noi astăzi – la organizarea şi funcţionarea mişcării SF; deci, sub un aspect paraliterar mai curând decât prin ceea ce îngăduie scrisul lor să se vadă ca literatură. Cartea nu se ocupă aproape deloc de autorii mai noi, nedreptăţind astfel scrieri merituoase ce dau faţa cea mai proaspătă a SF-ului românesc, şi care nu în totalitatea lor dezvoltă o „linie greşită” (cum crede criticul), abandonându-se unei trădări a specificului genului în favoarea supranaturalului de tip magic şi „horror”, a violenţei gratuite, a sexului şi pornografiei. În acest sens, impresia criticului e categorică şi excesiv pesimistă:

... azi nu se mai scrie science-fiction adevărat, în România deloc, iar în lume din ce în ce mai puţin, în schimb, din ce în ce mai mult horror şi fantasy, din ce în ce mai multă magie şi supranatural, feeric şi paranormal, violenţă şi sex, coprolalie şi pornografie, mizerabilism şi putrefacţionism, din ce în ce mai mulţi vampiri şi strigoi, vrăjitoare şi vrăjitori, din ce în ce mai mult Harry Potter ş. a. m. d. – tutti frutti puse, însă, la grămadă, sub emblema SF, aducătoare în continuare de prestigiu intelectual şi de profit comercial: din ce în ce mai multă «literatură de ştiinţă» fără ştiinţă, din ce în ce mai mult «pilaf de carne fără carne». Halal SF! Aferim!”

Autorul e sincer în aceste reacţii dezgustate şi lăsate să iasă de pe un traseu al calmului critic ideal spre turbulenţe afective premergătoare unei respingeri totale, dar – mai rău chiar! – în bloc. Şi nici nu s-ar putea spune că nu are dreptate în premisele raţionamentului său, întrucât toate aceste fenomene, pe care el le vede profund vicioase şi incompatibile cu SF-ul, există şi se manifestă puternic în producţia editorială a acestor ani, la noi ca şi pretutindeni în lume. În principiu, accept şi eu că „harrypotterismul” şi toate celelalte viraje semnalate înspre aventura fantastică şi romanul negru tind să scoată SF-ul din albia sa tradiţională. E ca şi cum ţi-ai arunca pruncul peste graniţă, în curţile altora mai pricopsiţi, dintr-o convingere secretă că acolo o va duce mai bine. Ceea ce chiar s-ar putea întâmpla, dar există riscul ca el, contaminat de obiceiurile şi de ideologiile altora, să nici nu-şi mai amintească de unde a pornit şi de cei ce i-au dat viaţă, mulându-se perfect pe domeniul receptor. Chiar pusă sub eticheta SF, o scriere esenţialmente horror trebuie citită ca horror şi expediată acolo unde îi e locul. Dar, tot în principiu, eu admit contaminările venite dinspre fantastic, horror şi alte domenii de graniţă cu SF-ul, după cum admit şi contaminările dinspre literatura generală. Asemenea relaţii nonconformiste schimbă, fără îndoială, conţinutul „clasic” al anticipaţiei, permiţând în schimb o evoluţie tematică, motivică şi stilistică, absolut necesară spre a preîntâmpina sclerozarea SF-ului în tipare deja bine bătătorite. Cred că atitudinea refractară consemnată mai sus este greşită doar în tendinţa sa de a se proiecta asupra întregii producţii actuale de SF. Dincolo de titluri ce merită din plin anatema generică, există totuşi, în SF-ul nostru recent, destule cărţi care încearcă soluţii de fuziune intergenerică acceptabile, în spiritul unei posibile şi chiar obligatorii înnoiri a domeniului. Eu, unul, n-aş condamna de jureasemenea mariaje „insolite”, convins fiind că o judecată critică atentă la rezultatul estetic al fenomenului va putea să confirme efectele pozitive şi să condamne doar excesele şi eşecurile.

Mai trebuie spus un lucru, pentru cei ce s-ar grăbi să contabilizeze „portretele absente” din cartea pe care o discut acum: Cornel Robu nu şi-a propus aici o panoramă a tuturor „scriitorilor români de science-fiction”, rezervându-şi astfel dreptul la o selecţie operată după gusturi proprii şi în funcţie de interesele conjuncturale, apărute pe parcursul anilor, ale publicisticii sale literare. În apreciabila diversitate a subiectelor abordate, volumul permite astfel portretelor literare „exhaustive”, redactate pe formula articolului de dicţionar, să se întâlnească fără consecinţe conflictuale cu comentarii doar asupra anumitor cărţi şi cu studii de problemă, precum numele genului, situaţia traducerilor, reperele fundamentale, dar şi „lipsurile” descoperite în diverse momente când privirea exigentă a autorului revine ciclic asupra domeniului favorit. Promotorul criteriului sublimului în SF face, dacă mai era necesar, dovada că opiniile sale teoretice nu s-au exersat în gol, ci pe seama unei înzestrări de critic autentic.

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică