Omagiu Cornel Robu

ALTERNATIVE/ COMPLEXUL ROBU

  • lucian vasile szabo
    Lucian-Vasile Szabo

Robotul şi sublimul

În două cuvinte, Cornel Robu este un autor complex şi complet. Termenul „complex” îşi dezvăluie aici sensurile de bază în context, însemnând un scriitor profund, chiar sofisticat, unul dotat cu instrumentele necesare analizei şi capabil să desluşească dedesubturi, dar şi unul capabil să complexeze neaveniţii. Autorul a ajuns la vârsta de 75 de ani şi se cuvine să-i aducem un omagiu. Se cer, desigur, fraze care să fie corecte, calde şi exacte. Adevărate. Căci împlinirea vârstei biologice de 75 de ani nu are în sine vreo conotaţie deosebită. Importanţi sunt însă anii, mulţi, petrecuţi de Cornel Robu pe terenul teoriei şi istoriei literare privind genul science-fiction.

Două au fost direcţiile în care şi-a canalizat eforturile investigative şi ordonatoare: 1. Teoretizarea dimensiunii estetice a sublimului, ca o cheie pentru literatura science fiction, în antiteză ori în paralel cu conceptul de frumos; 2. O istorie a literaturii SF româneşti, realizată prin referinţe la autori aleşi dintre cei mai reprezentativi, orice alegere fiind însă subiectivă. Au rezultat tomuri impresionante, cuprinzând 400 sau 500 de pagini. Activitatea sa publicistică a început în 1973, atunci când i-a apărut eseul intitulat incitant Portret robot al robotului. Ulterior, numele său a putut fi regăsit în reviste literare consacrate, dar şi în revistele de amatori (fanzine) editate de diversele grupări SF din ţară, temele abordate fiind, evident, cele ale genului. A realizat antologii, deosebită fiindTimpul este umbra noastră (apărută în 1991, deşi era gata înainte de 1989), volum care a avut o contribuţie esenţială la afirmarea genului şi a noilor autori. Explozia s-a petrecut însă în 2004, când a apărut prima ediţie din masivul volum O cheie pentru science-fiction. În 2006 tipărea Paradoxurile timpului în science-fiction, carte dezvoltată (arborescent!) dintr-un capitol rebel din volumul anterior. 2008 a fost anul de apariţie pentru Scriitori români de science-fiction, pentru ca în 2009, să încredinţeze tiparului Teoria pierde omenia/Theory Kills Sympathy. Acesta din urmă conţine mulţimea de texte scrise despre... scrierile lui C. Robu şi polemicile (unele apăsate!) în care a intrat.  Toate se bazează însă pe texte elaborate în anii anteriori, încă de la începutul carierei sale publicistice şi de cercetare.

 

Precizie, răbdare şi dispute

Cornel Robu a reuşit să reziste cu tenacitate în câmpul arid al teoriei literare, căci rezistenţa sa este de admirat în primul rând. Domeniul a devenit atragător pentru sine, iar, încet-încet, şi pentru alţii. Transformarea s-a produs ca urmare a faptului că, lipsit de încrâncenare, Cornel Robu a renunţat la poziţionările uneori specioase, aride, ale demonstraţiei savante, şi a preferat o abordare la graniţa ludicului, uzând de ironia fină, deşi, adesea, formulările sunt exacte, ca din vârf de bisturiu. Meticulos până la disperarea celor ce suportă mai greu investigaţia critică, epuizând subiectele prin dese şi variate referinţe biografice şi bibliografice, autorul avea să-şi împlinească textele prin abordarea spectaculoasă. O abordare ce avea să beneficieze şi de faptul că teoreticianul clujean este un magician al limbajului, un cunoscător al întorsăturilor stilistice şi expresive nu doar româneşti, nu doar din graiuri sau dialecte, ci şi din limbi străine.

Demersurile sale s-au concretizat în multe pagini, în tomuri grele, la propriu şi la figurat, axate în mod distinct pe producţiile autorilor români de science-fiction. Autorul, mă grăbesc să adaug, s-a dovedit însă mereu şi un bun cunoscător al activităţilor scriitorilor de gen de pe mapamond, mai ales pe filiera anglo-saxonă, însă cu dese incursiuni în ariile germană sau franceză. Putem afirma, fără nicio urmă de reţinere, că, de câteva decenii, Cornel Robu este cel mai important teoretician în domeniul literaturii science-fiction din România, însă şi unul dintre cei mai de seamă din lume. Caz aparte, literatura SF autohtonă a beneficiat în timp, mai ales după cel de al Doilea Război Mondial, de teoreticieni de valoare, de formaţie academică. Chiar Cornel Robu îi aminteşte în analizele sale, luându-i ca reper. Fie în acord, fie combătându-le opiniile...

Opiniile despre sublim ca argument şi criteriu estetic pentru înţelegerea literaturii SF au fost prezentate şi dezvoltate în O cheie pentru science-fiction, volum care a apărut în două ediţii, cea recentă fiind din 2010. Immanuel Kant, Edmund Burke sau Friedrich Schiller vor fi aduşi în demonstraţie pentru a servi unei mai bune înţelegeri a unor autori ca Lino Aldani, Isaac Asimov, Ray Bradbury, Vladimir Colin sau Mircea Eliade. Extrem de seducătoare vor rămâne însă investigaţiile în zone de o mare sensibilitate, cum e cea a infinitului atrăgător şi apăsător, ca temă şi dimensiune, ca spaţiu al terorii şi melancoliei, însă mereu ispititor. Sunt pagini de o mare frumuseţe, vădind un Cornel Robu cu talent narativ. Demersul critic este completat de o adevărată artă a citării, ceea ce sporeşte supleţea unor texte ce păreau condamnate la ariditate academică.

Desigur, nu lipsesc disputele. Mă simt dator ca aici să reiau unele consideraţii făcute cu alt prilej, pentru a argumenta priceperea lui Cornel Robu în a polemiza. Cu acuitate, cu politeţe, dar şi cu fermitate. Nu se sfieşte să pună lucrurile în ordinea firească ca replică la temeinicul teoretician aflat acum şi în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Remarcabilă este în context poziţia luată, cu deferenţă, de către autorul clujean faţă de afirmaţiile lui Nicolae Manolescu, critic ce consideră genul SF drept unul, nu marginal, ci cumva lipsit de dimensiunea estetică. Pe scurt, Nicolae Manolescu enunţă teza că  eroii literaturii sci-fi ar fi cam (sau de-a dreptul?) aculturali, adică nu citesc (şi nu scriu?), nu ascultă (şi nu compun?) muzică etc. Autorul Paradoxurilor timpului în science-fiction aminteşte, cu respect, că o altă cheie estetică pentru descifrarea (receptarea, desigur!) a artei, dincolo de frumos (sense of wonder) o reprezintă sublimul. Cornel Robu inserează nu doar o explicaţie, nu doar o replică la criticul bucureştean, ci şi o sinteză, pertinentă, a concepţiei sale: “Aici, cred, este şi explicaţia, simplă şi evidentă, a neînţelegerii şi nedreptăţii: dl Manolescu vine în science-fiction cu cheia de la cealaltă casă, de la ‘casa mare’ sau de la ‘marea literatură’ (main stream, în pidginul romenglez în vigoare acum), în care, într-adevăr, este un cunoscător şi un judecător impecabil, cum a dovedit-o cu asupra de măsură timp de atâtea decenii, săptămână de săptămână; nimic mai firesc în fond, nimic mai omeneşte explicabil, decât că încearcă să descuie şi o altă poartă ieşită-n cale cu această cheie a ‘frumosului’, care nu l-a înşelat niciodată”.

 

Galerie critică

În contextul contribuţiilor teoretice în câmpul science-fiction românesc, merită amintite realizările altor teoreticieni ai genului, deoarece reuşitele lor au marcat profund demersurile critice de la noi din ţară. Ne referim, desigur, la alţi trei seniori ai investigaţiei critice. Îi enumerăm aici doar în ordinea apariţiei editoriale şi nu într-un top al valorii, deoarece realizările lor sunt deosebite, complementare şi la fel de importante. Primul este mereu actualul volum Literatura SF, publicat de Florin Manolescu, în 1980, la Editura Univers. Urmează volumele despre science-fiction semnate de Ion Hobana, publicate la editura Cartea Românească în 1983 şi în 1986. Autorul nu era nou în domeniu, deoarece mai scrisese sau coordonase volume despre clasicii anticipaţiei, contribuind şi la volume privind fenomenele inexplicabile, în sfera UFO/OZN (obiecte zburătoare neidentificate). Şi Mircea Opriţă a reuşit să publice, în 1983, la Editura Albatros, un volum despre un clasic al SF-ului mondial, analiza sa fiind axată pe H.G.Wells. A lucrat apoi ani buni, cu acribie şi meticulozitate, la Anticipaţia românească, o lucrare esenţială, vitregită cumva de vremurile tulburi, căci nu s-a bucurat de o difuzare şi de o prezentare în faţa publicului aşa cum ar fi meritat.

Există, fără îndoială, şi o generaţie tânără (ca să-i spunem aşa, căci unii reprezentanţi sunt deja suficient de... maturi!) de teoreticieni ai genului science-fiction în România. Îi amintesc aici pe cei trei care au scos câte un volum: Radu Pavel Gheo cuDespre science-fiction, Mircea Naidin cu Literatura science-fiction şi Bogdan Aldea cu Worlds in the Making, Science Fiction between fabulation end mannerism. Mă grăbesc să-l introduc aici şi pe Lucian Ionică. Deşi timişoreanul nu şi-a publicat încă studiile critice într-un volum, cel puţin nu în forma clasică, pe hârtie, intervenţiile sale au marcat definitiv critica literară science-fiction din ţara noastră. Acum, studiile lui Ionică sunt disponibile în format electronic, deci nu ar fi chiar foarte greu de trecut pe suport de hârtie, mai ales că există structura unitară a unui volum necesar pentru dezvoltarea genului şi în prezent. Mai trebuie amintit aici că Mircea Opriţă trudeşte la un nou volum de investigaţii critice. Avem în vedere mult aşteptata Enciclopedie a literaturii science-fiction din România. Am amintit toate acestea ca într-un joc. Căci ce s-ar fi întâmplat dacă Editura Cartea Românească ar fi luat în serios propunerea făcută, în 1982, de Cornel Robu? Cu siguranţă, lucrurile ar fi stat şi mai bine în ceea ce priveşte diversitatea analizei critice în science-fiction-ul românesc. Aceasta, deoarece teoreticianul clujean propunea spre publicare un volum despre autorii români ai genului, volum intitulat Sub semnul acoladei. O lua de la primele înfăptuiri anticipative pe tărâm autohton, însă autorii erau analizaţi în capitole separate, fiecare beneficiind de o atenţie ce semnala un început de investigaţie monografică. Volumul nu a apărut niciodată aşa cum l-a gândit autorul. Păcat!

 

Aventurile unui detectiv literar în labirintul sintezei

Paradoxurile timpului în science-fiction la care prima impresie contează, mai ales atunci când ai pentru prima dată în mână acest volum. Tema este una generoasă şi incitantă. Autorul este unul care a probat, cu alte ocazii, că demersurile sale analitice sunt temeinice, exaustive, bine proporţionate şi documentate. Editura, Casa Cărţii de Ştiinţă (din Cluj Napoca), constituie pentru cei avizaţi o garanţie a seriozităţii. La prima impresie contribuie, desigur, şi copertele stranii, dar adecvate subiectului, atrăgătoare, căci, aflăm la o necesară, însă imediată răsfoire, au reproduse picturi care îi aparţin lui Sergiu Nicola, bănăţeano-germanul cu atâta talent, în mod cert, unul dintre artiştii plastici reprezentativi din science-fiction, creator al unui stil elegant şi plin de originalitate. Ca autor al copertei (al copertelor, de fapt) figurează Anca Pintilie. Amintim acest lucru nu doar din cavalerism sau pentru că ar face parte din descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României, unde, de altfel nici nu este menţionată (!), ci pentru că acest înveliş al miezului temporal paradoxal este o parte a întregului, menţinând permanent interesul pentru subiect. Apoi, putem spune că volumul este unul masiv. Ulterior, de vom da seama că este şi unul consistent. Fiind vorba de teorie, în mod cert ne poate străbate un fior rece (nemărturisit!) legat de reţinerea  noastră faţă de investigaţia teoretică, aridă şi specioasă. Teama nu ne este îndreptăţită în acest caz, căci volumul se desfăşoară lin, într-o lectură agreabilă. Textul cere un minimum de atenţie, care va fi repede răsplătită. Închistarea se metamorfozează rapid într-o uşoară neîncredere, plăcută ulterior, apoi într-o călătorie plină de rigoare, însă şi de suspans.

 

Pedagog de şcoală... bună

Autorul, Cornel Robu, universitar aşezat, face parte dintr-o şcoală, cea de la Cluj, care a dat teoreticieni şi istorici literari de renume, dacă ar fi să-i amintim, fie şi în trecere, pe Adrian Marino, Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi sau Aurel Sasu. Cornel Robu are în comun cu aceştia aplecarea către studiul temeinic, analiza minuţioasă şi caracterul monografic al scrierilor lor. Autorul nostru îşi îndreaptă însă atenţia către science-fiction, gen literar destul de controversat, considerat când marginal, când paraliteratură de teoreticieni gravi şi serioşi, ce nu ezită să se pronunţe despre un gen ce nu pare a le fi la îndemână.

Volumul Paradoxurile timpului în science-fiction s-a născut oarecum accidental. Cornel Robu ne explică, în debutul cărţii, că, iniţial, era gândit ca un capitol la O cheie pentru science-fiction. Fără voia - şi aproape fără ştirea - autorului, s-a întâmplat în realitate altfel: odată ‘intrat pe rol’, succintul subcapitol avut iniţial în vedere a prins o dinamică proprie, autonomă, ‘s-a umflat’ în pagini şi a luat asemenea proporţii încât n-a mai ‘încăput’ între copertele, şi aşa suprasolicitate, ale volumului ‘de bază’, din care totuşi rămâne parte integrantă; am marcat însă acolo locul rămas gol, locul unde s-ar cuveni intercalat, la o eventuală (şi binevoitoare) lectură, pentru că atât partea, cât şi întregul să-şi păstreze coerenţa şi inteligibilitatea (scontate, cel puţin, dacă nu şi efectiv atinse). Cititorul îngăduitor este, aşadar, rugat să scuze disconfortul şi dislocarea, operând totodată re-integrarea”. După cum se vede, un umor fin, uneori suav, cum se întâmplă în rândurile de mai sus, alteori completat cu ironia de-a dreptul tăioasă, după cum se poate constata mai departe în opul în discuţie, străbat opera lui Cornel Robu. Iar atunci când se adaugă teme interesante şi abordări dezihibate, cu multe elemente de noutate absolută, chiar şi cu informaţii bulversante rezultă că volumul în discuţie merită toată atenţia.

 

Timpul factual şi contrafactual

Cornel Robu ne vorbeşte în carte despre timp şi despre volutele sale aşa cum sunt prezentate în science-fiction. Sunt, evident, mari provocări pentru orice minte cât de căt nobilată, având şi un farmec aparte. Există chiar un spectacol al lecturii, căci distinsul autor nu se limitează doar la domeniul literaturii de anticipaţie, ci face dese şi savuroase incursiuni în genuri conexe, chiar neliterare. Merită amintit aici excursul în publicistica pură, a faptelor socio-politice din lumea de azi. Sunt întâmplări de istorie contrafactuală, de genul: „Ce s-ar fi întâmplat dacă…”, la care istorici, analişti eseişti sau politicieni dau răspunsuri. Atunci când vorbeşte de paradoxul timpului vurnerabil, analizând cronoplastia şi ucronia, cercetătorul clujean formulează propriile sale întrebări de istorie contrafactuală, din care redăm câteva dintre ele, deoarece chiar au darul de a te pune pe gânduri: „Ce ar fi fost dacă, în vara anului 1941, Antonescu s-ar fi oprit, cu armata română, la Nistru? Ce ar fi fost dacă, în vara lui 1943, corpul expediţionar anglo-americano-canadian, condus de generalul Dwight Eisenhower ar fi debarcat nu în Sicilia, ci în Balcani, variantă iniţial prevăzută într-un plan strategic de rezervă? Ar mai fi murit, după 1948, şi capra vecinului sau poate ar fi supravieţuit şi a noastră? Ce ar fi fost dacă, în locul lui Gh. Gheorghiu Dej, ar fi ajuns prim-secretar al P.M.R. Lucreţiu Pătrăşcanu? În locul lui N. Ceauşescu, în 1965, I. Gh. Maurer? Ce ar fi fost dacă, în 1979, plenul congresului P.C.R. s-ar fi solidarizat cu Constantin Pârvulescu, debarcându-l pe Ceauşescu şi oferindu-i lui Gorbaciov, vreme de un deceniu, un alt omolog şi partener român, de exemplu pe Ion Iliescu?”

Şi cum, atunci când vorbim despre timp, despre paradodurile sale, mai ales în science-fiction, nu putem evita regulile (chiar principiile!) călătoriei temporale, merită amintite aici câteva idei din dodecalogul ce stă la baza unor asrfel de demersuri. Pentru că a căutat Cornel Robu şi a găsit astfel de reglementări, surse bibliografice nu neapărat aplicabile doar în domeniul literar (SF), ci, chiar, în viaţa de zi cu zi. Se miră puţin autorul nostru din Cluj că aceste prevederi sunt chiar puse într-o revistă americană academică (deci serioasă!) sub titlul Legile călătoriei în timp. Legea întâi stipulează: “Un călător în timp nu poate schimba istoria, întrucât acest act ar putea schimba prezentul”. Interesantă, sub aspectul libertăţii, al drepturilor persoanelor, este, desigur, legea şapte: “Un călător temporal poate vizita orice anumit timp de câte ori doreşte”. Apar însă şi limitările, deci călătoriile se fac după un regulament bine stabili, căci Legea 11 spune că motivul curioziozităţii nu este suficient pentru a străbate vremurile, ci trebuie unul temeinic (de cercetare, bănuim), iar Legea zece impune chiar o autorizare prealabilă: “Călătoria în timp trebuie autorizată de către o agenţie. Procedura va fi similară aceleia de obţinere a unui permis de conducere auto”. De ce nu a unui paşaport ori chiar a unei vize de intrare, aşa cum se întâmpla cu cetăţenii ţării noastre până de  curând!?

 

Gemenii: un copil şi un moşneag

Fără indoială, legile cu pricina sunt şi serioase, şi amuzante, deci încă un motiv pentru a citi cartea Paradoxurile timpului în science-fiction, căci, în mod sigur, aduce o sumedenie de noutăţi, sistematizate de Cornel Robu ca la…carte, cu acribie, talent şi într-o formă incitantă. Desigur, legile sunt făcute pentru a fi respectate, pentru a reglementa normele de convieţuire într-o anumită societate, ţară ori comunitate. Ştim însă că publicul (da, devoratorul public) nu este interesat, în primul rând, de lucrurile normale, de viaţa tihnită, fără evenimente majore, ci de devianţi, de ilegalişti, de indivizii ce nesocotesc regulile şi erarhiile. Şi nu pentru că ar vrea să facă la fel (cel puţin atunci când nu este vorba de lupta pentru dreptate, pentru repunerea în drepturi, în limitele convieţuirii fireşti). Există o curiozitate, chiar şi un interes general de a vedea reprimarea, de a constata că infractorii sunt pedepsiţi. Delincvenţii călătoriilor în timp, ilegaliştii cronopenali, aşa cum sesisează extrem de fin autorul nostru, nu se impiedică de considerente etice, umanitare sau civice. Ci îşi văd de treaba lor. Sigur, literatura science-fiction poate fi una de calitate şi cu respectarea legilor călătoriilor în timp. Dar parcă e mai incitant, mai uşor de urmărit aventurile unora ce forţează limitele şi canoanele, precum şi drama morală ce se poate naşte de aici. Căci şi imperativele călătoriei în timp pot fi modificate sau, măcar, şlefuite.

Uneori, pare mai simplu să numim paradoxurile temporale identificate de cercetătorul clujan drept teme ale literaturii science-fiction (unele, desigur, teme ale artei, în general, particularizate în SF!). Iată, spre exemplu, paradoxul fraţilor gemeni, primul analizat de Cornel Robu. Întâlnim, de fapt, un efect al călătoriei spaţiale, devenită şi călătorie în timp: unul din fraţi trăieşte intens aventurile cosmice, însă timpul nu-l afectează, pe când celălalt (individul martor!) încărunţeşte, iar diferenţa este una enormă. Uneori, reperul îl constituie soţia rămasă acasă, pe Terra (rămasă la cratită şi să se îngrijească de copii, deşi, în mod clar, la luptă în univers poate merge şi doamna, iar soţul să rămână la vatră, în concediu paternal, ca să nu existe discriminare! Sigur, încă nu am văzut un astfel de text, dar ar cam fi vremea să apară). La fel se întâmplă când vorbim de paradoxul (tema) dublurii, unde autorii au imaginat diferite întâlniri între personaje cu ele însele. Denumindu-le “paradoxuri”, autorul reuşeşte să atragă atenţia asupra faptului că (totuşi!) aceste întmplări nu sunt posibile în lumea noastră, în prezentul trăit de noi, acum şi aici. Deşi, desigur, sunt destui susţinători, posesori de dovezi chiar, capabili să jure că au călătorit în timp ori că, măcar, astfel de deplasări, măcar pentru obiecte, sunt posbile. Însă noi, obişnuiţii, prea puţin călătorii, nu avem firescul unor astfel de experienţe paradoxale. Le trăim, desigur, prin intermediul literaturii science-fiction. Literatură care i-a temele ca pe ceva de la sine înţeles, deci călătoria în timp nu numai că este posibilă, ci devine, cum să spun? Banală...

 

Dublul (şi dublura) ca piază rea

Mai există, cred eu, un element definitoriu pentru paradoxurile temporale, indiferent cum le numim, aspect relevat de Cornel Robu. Mă refer la reacţia umană atunci când personajul se vede pus în situaţii extraordinare. Am amintit paradoxurile gemenilor şi al dublurii nu întâmplător. În primul caz, răspunsul este preluat de Cornel Robu de la un autor italian, Cesare Falessi, incluzându-l chiar în definiţia paradoxului fraţilor gemeni: “Astfel, când geamănul spaţial se întoarce, chiar dacă a călătorit zeci de ani tereştri, este ca şi cum timpul s-ar socoti, pentru el, în zile sau săptămâni; în schimb, pentru fratele rămas pe Terra au trecut, efectiv, zeci de ani şi se întâlnesc, unul tânăr, viguros, în floarea vârstei, celălalt bătrân, încovoiat, cu părul alb, şi totuşi sunt gemeni. Iată de ce un pilot stelar nu încearcă niciodată să-şi vadă soţia sau, dacă o face, e numai din motive de curtoazie, dacă între timp, între o călătorie şi alta, ea nu a murit de bătrâneţe”. Cu subtilitate, Cornel Robu ne lămureşte şi care este încărcătura psihică a eroilor angrenaţi în întâlniri paradoxale în timp cu dublura: “Acolo, însă, ne aşteaptă, enigmatică şi echivocă, rău-prevestitoare dacă nu chiar ameninţătoare sau făţis ostilă, malefică, o fatidică ‘piază rea’: propria noastră dublură, propria noastră prezenţă fizică, alţi alter ego ai propriei noastre identităţi, întrupaţi în propriul nostru trup şi purtând pe umeri propriul nostru cap; iar prima reacţie (de ce oare?) este de-a le întoarce imediat spatele, de-a ne întoarce scurt pe călcâie şi a o rupe la fugă: o reacţie de oroare şi spaimă ca în faţa unui tabu pe pragul de a fi călcat”, ca, mai apoi, autorul să concluzioneze, în susţinerea normalităţii science-fiction:”Nimic malign, nimic malefic, nimic devastator nu se întâmplă atunci când, cu frica-n oase, mă întâlnesc faţă-n faţă cu mine însumi în timpp şi mă privesc ochi în ochi pe mine însumi: decât poate un uzual şi inofensiv ‘efect de insolitare’”.

Am spus deja că este vorba de o carte densă, cu informaţiile concentrate pe centimetru pătrat, şi că se cere citită. Citită, deoarece nu s-a inventat încă utilajul turnării datelor direct în creierul nostru, ca un paradox al instruirii fără niciun efort. Există în volumulScriitori români de science-fiction, apărut în 2008, la editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj Napoca, o notă ce se repetă, cu unele mici schimbări adaptate contextului. Merită a o cita aici pentru a sublinia atât regretul autorului (şi al nostru!) că volumul nu a apărut atunci, dar şi pentru a da o mostră din ironia fină atât de caracteristică autorului: „Text preluat din dactilograma volumului Sub semnul acoladei, predat în 1982 Editurii Cartea Românească, dar care n-a mai apărut nici atunci, nici mai târziu. În The Encyclopedia of Science Fiction (ed.II, 1993), John Clute şi Peter Nichols vorbesc, în astfel de cazuri, despre „titluri fantomă”, pe care nu le citează decât în ghilimele unghiulare («chevrons»): „Ghost titles and projected titles. Books whose exitence we doub and books whose release we had not confirmed by press we give in normal face between chevrons, giving their publication date in normal face.” Aferim!”

 

Arhitectură publicistică şi conceptuală

Unele capitole ale cărţii au fost încredinţate tiparului disparat, în reviste, slujind unor demersuri punctuale, necesare desigur. Într-o formă mult îmbogăţită cartea avea să apară abia în 2008, sub titlul Scriitori români de science-fiction. Dacă volumul ar fi apărut la timpul său cred că ar fi reuşit să schimbe ceva. În primul rând, i-ar fi adus lui Cornel Robu suportul de încredere pentru a-şi continua într-un ritm susţinut investigaţiile critice. Motivez această afirmaţie prin faptul că volumele ample ale criticului clujan au văzut lumina tiparului abia din 2004 încoace. Vom putea realiza vreodată cât de mult a pierdut literatura science-fiction din România prin faptul că o carte nu a apărut atunci când trebuia? Apoi, SF-ul românesc ar fi avut de câştigat şi prin stimularea de noi cercetări şi autori. În al treilea rând, volumul ar fi completat un gol, pe de o parte, dar ar fi pus şi lucrurile într-o ordine firească, pe de altă parte. Ce vreau să spun este că Sub semnul acoladei ar fi susţinut demersul teoretic din Literatura SF a lui Florin Manolescu şi ar fi precedat Anticipaţia românească a lui Mircea Opriţă. Dar, acum, golul a fost umplut, seria teoretică a fost împlinită, iar ansamblul este complet.

Nu vreau să comit vreo impoliteţe sau chiar un sacrilegiu, însă, uneori, doar uneori, mi se pare că Revoluţia din 1989 a văduvit cumva science-fiction-ul românesc, deşi, evident, i-a adus şi o mare descătuşare. Afirmaţia este valabilă, desigur, pentru toate sectoarelele vieţii politice, economice, sociale şi culturale din ţara noastră. Schimbările erau necesare, păcat doar că rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor. Voiam să spun, ca să fiu bine înţeles, că golul postrevoluţionar avea să absoarbă în vârtejul reaşezărilor energiile SF-iste. Înainte de Revoluţie mişcarea literară science-fiction de la noi suporta încorsetările ideologice, chiar dacă, cumva, mai puţin evidente ca în celelalte domenii culturale. Aşa se face că scriitori renumiţi se refugiaseră cumva sub mantaua anticipaţiei. Din 1990 însă, alte domenii, în special şi în mod exemplar jurnalismul, aveau să absoarbă interesul şi priceperea autorilor de literatură SF. A rămas pe baricade, printre puţinii, Cornel Robu. A continuat să scrie, să analizeze, să şlefuiască şi să publice. Dar numai în periodice. A realizat însă şi antologia Timpul este umbra noastră, fără îndoială un monument editorial.

 

Observator şi jucător

M-am întrebat de multe ori de ce a aşteptat Cornel Robu aproape 15 ani pentru a-şi realiza proiectele editoriale, căci prima carte avea să apară abia în 2004. Răspunsul poate veni din faptul că a aşteptat momentul maturizării.O aşezare a noului câmp science-fiction românesc, căci, cu excepţia unor mici adaptări şi reactualizări, după cum am văzut, proiectele mari ale autorului erau ca şi definitivate înainte de 1989. Anii ’90 ai anticipaţiei româneşti pot fi integraţi unui deceniu mai degrabă negru, în ciuda unei puzderii de publicaţii. Prin el se întrezăresc câteva sclipiri, câteva cărţi, câţiva autori, câteva demersuri notabile. Abia la orizontul anului 2000 SF-ul autohton dă semnele unei noi aşezări, iar combatanţii, mai vechi sau mai noi, acceptă că tiparele de dinaninte de 1989 sunt sparte definiv. Se impun cele noi, actuale, dinamice. Iar promovarea este una pe cont propriu, cel mult de echipă, căci spiritul de gaşcă nu mai supravieţuişte prin agitaţia fanilor, a fandomului, ci în expirate demersuri de elitism fără priză la public, un public mai năzuros, mai greu de identificat, mai greu de păcălit.

Să luăm anul 2000 ca reper. Câteva cărţi importante au apărut însă şi înainte. Au revenit autori consacraţi şi s-au impus alţii noi, nu neapărat mai tineri, dar mai dinamici. De multe ori, volumele au fost publicate în condiţii vitrege. Altele au apărut în condiţii bune, dar fără să se insiste pe caracterul lor science-fiction sau măcar pe cel fantasy. Un singur om a urmărit cu atenţie aceste zbateri, aceste încercări şi a decelat reuşitele. Este Cornel Robu. Şi dacă el nu ştie nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu anticipaţia românească în aceşti ani. Mai mult, criticul a urmărit şi interferenţele, şi aparaţiile în genurile apropiate, fiind, de aceea, capabil să facă necesarele conexiuni. Bineînţeles, Atenţia sa a rămas fixată asupra genului şi în ultimii ani, unii deosebit de faşti pentru SF-ul românesc. A simţit, probabil, acest lucru, a întrezărit această perioadă plină de realizări, a crezut în decantarea, reaşezarea şi emulaţia literaturii science-fiction româneşti. În viitorul ei, deşi pare cumva straniu să vorbeşti de viitor într-o literatură a viitorului în mare parte. Acest viitor, prezentul străbătut acum, l-a şi pregătit într-un fel încheindu-şi studiile ample şi făcând demersurile laborioase ale editării.

Evident, aceste studii nu sunt noi, nu sunt inedite în totalitate. Sunt însă şlefuite, complete şi reorganizate într-un sistem. Cornel Robu a simţit permanent nevoia de a sistematiza, de a pune fiecare element la locul său, de a pune lucrurile la punct. Şi le-a pus. Căci teoreticianul este unul cu sistem, ceea ce este un lucru foarte important. Extrem de important, căci structura aceasta construită de cercetătorul din Cluj se axează pe literatura science-fiction românească şi căreia îi face un imens serviciu. o îmbracă în haine de gală şi e gata să o ducă la paradă. Căci, mă întreb, ar fi fost Cornel Robu atât de percutant, ar fi reuşit să închege această sinteză extraordinară dacă nu ar fi fost ceva de capul autorilor români de literatură SF? Edevărul este că nu. Sau poate ar fi realizat-o în alt domeniu, în afara graniţelor science-fiction. Iată ce-i datorează, simbolic vorbind, SF-ul românesc lui Cornel Robu!

 

De la Kant la pagina de ziar

Cum a fost posibilă realizarea sistemului? Care este metoda? Am vorbit mai sus despre propensiunea monografică a studiilor lui Cornel Robu, despre capacitatea şi (plăcerea!) acestuia de a analiza în profunzime fiecare idee, fiecare autor, fiecare subiect. Apoi, autorul avea să se evidenţieze prin aplecarea sa pentru detalii, investigând adesea surse greu accesibile, aducând numeroase argumente, uneori excesive pentru un lector ceva mai grăbit. Lecturile sale sunt din varii domenii, de la filosofia kantiană la argoul ţigănesc sau „romenglez”, după cum îl denumeşte, şi până la basme ori ghicitori, nelipsind nici limbajul presei ori al propagandei politice din ecuaţie. De aici, cu o memorie prodigioasă şi un sistem laborios, cercetătorul adună idei, argumente sugestii. Căci metoda lui Cornel Robu poate fi definită ca una a enciclopedismului inductiv.

Contrar procedurilor din lumea de astăzi, cel puţin aşa cum ies acestea la suprafaţă în discursul politic, unde câteva cunoştinţe dintr-un domeniu nu prea extins, navigarea pe mare, spre exemplu, sunt extinse la domenii diverse, politică, economie, sport, cultură (nu vorbim de aria aridă a esteticii!), Cornel Robu preferă să extragă din lumea mare acele elemente care pot fi subsumate sistemului, câmpului de evoluţie a literaturii science- fiction. Căci imaginaţia, pare a spune cercetătorul clujean, nu este specifică unui gen anume, dar poate contribui la definirea celui SF. Astfel se explică relativ desele sale referinţe la texte de ziar, la discursurile politice, la istoriile contrafactuale (pentru acestea din urmă având o adevărată pasiune, stimulând efervescenţa lor în anticipaţia românească!).

Metoda enciclopedismului inductiv, pe care îmi place să cred că o putem considera caracteristică lui Cornel Robu, se aplică nu doar pentru a subsuma science-ficrion-ului sugestii din domenii diverse, ci şi pentru a îndepărta idei, imagini, coincidenţe, adică o grămadă de sugestii care pot părea, chiar şi pentru unii cunoscători, în aria genului. Căci teoreticianul nu confundă genul SF cu cel fantastic, nici cu oniricul, cu literatura horror ori cu arta de avangardă. Este adeptul unui science-fiction pur şi dur, chiar dacă, recunoaşte, nu întodeauna este uşor de delimitat! Până şi arma sa de bază, umorul fin, bine ponderat şi nelipsit, beneficiează pentru a se realiza de o multitudine de sugestii de la marii clasici sau din perlele oamenilor politici.

Enciclopedismul lui Cornel Robu este în structură unul academic, însă îl depăşeşte, aşa cum am văzut, prin apelul la citate şi argumente din varii domenii, inclusiv de argou ori din sfera neghiobiilor politice. Răsfrângerea este una benefică, deoarece îmbogăţeşte şi genul science-fiction, şi cultura în general. Luările de poziţie sunt făcute nu doar cu un umor fin şi degajat, ci şi cu o imensă politeţe. Căci nici măcar autorii pe care Cornel Robu i-a desfiinţat efectiv nu se pot plânge că nu au fost trataţi cu un mare respect de cavalerul literaturii science-fiction româneşti!

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică