Laborator SF

ADAM

  • botgros
    Daniel Botgros

Fragment din romanul "ADAM" , în curs de publicare la editura Eurostampa, colecția Insolit 

7

Capcana vibrează imperceptibil. Forța din interior împinge ciclic pereții de energie. Nu are cum să iasă, deocamdată, dar presează constant și intens forma energetică ce o ține închisă. Mai multe siluete întunecate stau grupate deasupra unui dom sticlos. Domul e singura formă de relief artificial de pe un imens câmp metalic, de zeci de kilometri, ieșind în evidență ca un furuncul tumefiat pe o piele întinsă. La un moment dat, siluetele coboară de pe dom, agile, ca niște păianjeni mari. Se îndepărtează câteva zeci de metri. Una dintre ele întinde un braț din care curge un lujer ce se desface ca un evantai, interpunându-se între acesta și construcția translucidă. O comandă cognitivă. Forța scapă din capcana energetică. Îmediat, sub tălpi, imensa câmpie de metal vibrează ușor iar domul se colorează în roz. Rozul devine imediat alburiu, intens, fulgerând spre câmpia vastă și spre evantaiul ce protejează grupul de lângă dom. Un fum ușor plutește deasupra domului fisurat acum iar spre una dintre crăpăturile mai mari își face drum grupul de siluete întunecate. Pătrund, una câte una, alunecând fluid în interior. Coridoare imense străbat zona de sub vasta câmpie artificială. Siluetele întunecate aleg exact pe cele care trebuie din păienjenișul enorm. Timpul e scurt dar calculat perfect. O sumedenie de ecuații s-au ocupat de acest lucru. Coridoarele pe care se deplasează micul grup evită exact santinelele vex, extrem de versatile și periculoase. Deasupra, pe câmpul metalic, în acest moment probabil că glisează deja, silențios, dar în mare viteză, fantomaticele aparate VORC. Serviciul acesta, practic inexistent în spațiul public, intervine extrem de rar. Probabil că nu a mai făcut-o direct de sute de ani, de când lumea e pacificată. Sigur că a reușit să prevină orice tentativă de clătinare a unei ordini stabilite. Temuta instituție a acționat din umbră, corectând posibilele traiectorii necontrolate și a făcut-o, sute de ani, eficient. Grupul de siluete întunecate se mișcă în continuare, rapid, calculând și recalculând din mers rutele, pentru un maxim de eficacitate și pentru un minim de victime. Santinelele vex sunt și ele extrem de mobile și periculoase dar traiectoriile membrilor grupului reușesc pentru moment să nu le întâlnească. La limită, însă. Conducătorul grupului știe că timpul expiră și trebuie găsită întrarea. Odată trecuți de primul tehnostrat, bărbații vor avea un pic de timp.   

Agenții VORC coboară deja prin dom și se coordonează cu santinelele vex, pentru a neutraliza cât mai repede grupul urmărit. Informațiile curg în sistemele lor cognitive, încercând să identifice poziția exactă a atentatorilor și să calculzeze rute spre ei. Costumele de acțiune, fluide, de culoarea grafitului, strălucesc în lumina albă, puternică. Apele lor se scurg întretăiat, creând un efect fantomatic, difuz. Cele câteva zeci de agenți avansează extrem de rapid, despărțindu-se pe traseele calculate anterior, compilând datele de identificare ale grupului care a declanșat atacul. Deplasarea lor, văzută cumva de sus, în secțiune, aduce cu un versatil joc digital, unde lucrurile se mișcă fulgerător. La fel se întâmplă și cu grupul care forțează intrarea dincolo de ultimul tehnostrat. Bărbații au reușit până acum să evite orice pierdere dar capcana se strânge imuabil. 

Iată și intrarea! Nimic spectaculos, două colonade ce pare că strâng între ele o ușă înaltă de doi metri, translucidă. Numai că energia ce o animă e practic indestructibilă. Bărbații din grupul de atacatori știu bine asta. Din această cauză era nevoie să câștige timp pentru a adopta cea mai bună soluție. Grupul se desparte, situându-se pe poziții de protecție față de conducătorul său. Așezarea lor e dispusă astfel încât să repingă orice posibil atac. Unul dintre bărbați se postează în fața ușii și, aparent, nu face, nimic. Numai aparent, pentru că programul lansat de el caută o breșă. Culegătorul cercetează trilioane de qubiți de date, în căutarea cheii. După câteva zeci de secunde, gata! O undă cognitivă contraarmonică interferează cu câmpurile energetice ale ușii. Între cele două colonade se naște imediat mult așteptatul spațiu gol. Bărbații se regupează și pătrund unul câte unul în interior. Unul dintre ei rămâne în urmă. Câmpul de energie al ușii e recodat și le va lua, speră bărbații, destul timp, agenților VORC să-l neutralizeze. Suficient cât grupul să-și îndeplinească misiunea. 

 

8

Ri se plimbă, aparent calmă, prin apartamentul spațios și elegant din Tehnostratul 5. Mari suprafețe vitrate oferă o perspectivă amplă auspra orașului. Marea de clădiri ascuțite care se întinde până la orizont are o frumusețe oarecum stranie, cel puțin pentru un privitor neobișnuit cu estetica urbană riguros calculată pentru a câștiga spațiu. Pentru Ri, acesta e peisajul zilnic, care, însă, exercită în continuare o fascinație asupra ei. Astăzi, însă, orașul, apartamentul, soțul ei, Yo, lumea înconjurătoare, au o cu totul altă perspectivă, consistența îngriorătoare a unei răscruci de drumuri. De azi, totul se va schimba, un major rift va despărți, crede Ri, două lumi. Cea de până ieri și cea de azi înainte. Femeia alesese conștient poziția sa. Dincolo de afecțiunea pentru Yo, aproape inexplicabil, optase pentru  o viziune absolut ciudată asupra lumii, pentru dezvăluirea unui viitor menit a schimba cu totul actuala percepție a societății, față de ea însăși. Organizația îi dăduse garanții ferme că Yo urmează a fi protejat de ceea ce ar urma iar Ri se setase pe modul echilibrat, cel care îi oferea o mai mare amplitudine asupra înțelegerii faptelor. Îi conferea, în plus, detașarea necesară. De dragul lui Yo, îl însoțise de multe ori în ceea ce am putea numi un soi de viață discretă a soțului ei. Dincolo de funcția sa oficială, care îl solicita enorm, Yo prefera să-și petreacă timpul liber în lumi neconforme cu tradițiile rigide ale societății sale. Explorase vaste arhive, în scest sens, și alesese acele arii conceptuale și chiar fizice care-l defineau mai mult ca persoană. Totul se baza pe experiența înaintașilor săi iar imersiunea frecventă în acele zone lăsa urme în conștiința sa și-l  transforma subtil. Modul aleatoriu pe care se seta deseori permitea modificări aproape imperceptibile de structură interioară. Era ceva asemănător, dar la o scară mult mai redusă, cu ceea ce știa că produce, în timp,  senz-ul. Acel extraordinar virus-drog cu a cărei devastatoare împrăștieri se lupta de ani buni. Ri cunoaștea toate astea și, de dragul lui Yo, lăsa și ea porțile deschise conștiinței, experimentând forme cognitive noi, inedite pentru generația sa și inaccesibile altora. În timp, toate astea o făcuseră mai deschisă spre înțelegerea lumii, îi conferiseră un spirit flexibil. Exact terenul fertil pe care îl găsiseră cei din Organizație pentru a-i putea cere ajutorul. Sigur că nu luase ușor decizia de a oferi sprijinul său. Abilitatea celor din organizație o făcuse însă să fie parte conștientă dintr-un plan măreț, ceva care va schimba profund lumea. O determinaseră să creadă că rolul ei e unul absolut determinant pentru schimbarea de paradigmă a unei societăți ipocrite, care nu admitea decât evoluția inexorabilă în sensul extinderii pragmatice, eficiente. Legile și legitățile acestea deveniseră, în timp, limitate și limitative, împiedicând adevărata evoluție. Dar această perspectivă era aproape invizibilă pentru cei mai mulți. Iar faptul că Ri devenise în acest moment un element esențial, fără de care Organizația nu ar fi putut să declanșeze acțiunea, nu era departe de adevăr. Femeia se ferește să considere actul ei o trădare. Nici pe departe. E convinsă că, ulterior, totul va fi și spre avantajul soțului ei. Yo va înțelege, cu siguranță, resorturile care au condus la decizia sa. E convinsă de asta. Cu toate că până atunci, lucrurile ar putea lua o turnură periculoasă. E pregătită, însă, pentru asta. Nimeni și nimic nu-i va sta în cale pentru a-l proteja pe Yo. Dincolo de măreția clamată a acțiunilor Organizației, Ri va acționa doar pentru salvarea familiei sale. Gestul a fost făcut. Urmează consecințele, desigur, dar Ri nu se teme. Analizele sale predictive compun deja un model de acțiune în viitorul imediat. Acest aspect o calmează și-i dă garanția că totul se va termina cu bine.  

 

9

Ot, conducătorul detașamentului de agenți VORC, solicitase să conducă personal acțiunea, deși gradul său îi permitea să o coordoneze din sediul serviciului. Flerul lui Ot îi spusese însă cu putere că aceasta putea fi cea mai importantă misiune din cariera sa și nu putea da greș. Cererea îi fusese aprobată de însuși Yo, directorul VORC, care se implicase personal în punerea în operă a misiunii de tip search and destroy. De altfel, Yo știa că Ot fusese cel mai bun agent de teren pe care îl avusese vreodată instituția și care, în ciuda gradului său superior, se mai implica și acum personal în acțiuni, pentru a nu-și pierde forma sau când situația scăpa de sub control. Iar misiunea în derulare avea o importanță pe care Ot abia o putea intui în amploarea ei. Bun executant dar inteligent și versatil, ofițerul nu solicita foarte multe informații vizavi de rațiunea unei misiuni, ci se asigura că are toate detaliile pentru a acționa cu succes. Subtilitatea abordării sale îi permitea însă să observe însă multe, din informațiile puse cap la cap. Asta îl făcea extrem de eficient și așa se ridicase în grad, devenind unul din pilonii construcției speciale care e VORC. Yo îi aprobase imediat cererea de a conduce misiunea iar acest lucru era extrem de motivant pentru Ot, care îl admirase întotdeauna pe director. Păienjenișul de coridoare rula într-o fereastră cognitivă a lui Ot, în timpul deplasării, iar șuvoiul de informații se agrega în indicații asupra rutei agenților. Ot, în fruntea trupei speciale de desant VORC, știa că va avea de furcă dacă atentatorii vor trece dincolo de poartă. În Orașul Antic, despre care cunoaștea doar o infimă parte dintre pământeni – o foarte restrânsă elită politică și reprezentanții VORC, numai la cel mai înalt nivel – posibilitățile de manevră ale agenților sunt drastic limitate. Ei acționează conform legilor, care sunt aspre acolo, în timp ce atacatorii nu țin cont decât de eficiența acțiunii lor. Nici măcar Ot nu cunoștea, însă, scopul final al misiunii acestora. El trebuia să-i prindă înainte de a pătrunde dincolo de primul tehnostrat. Putea bănui că atentatorii își doresc ceva de acolo dar îi lipseau încă elemente esențiale ale acestui tablou. Și, de altfel, intervalul de acțiune al VORC fusese destul de scurt. Atentatorii se plasaseră cu un pas înainte, beneficiind, cu siguranță, de informații strategice cruciale. De unde avuseseră aceste informații, era o întrebare care deja îl frământa pe Ot deși nu prea avea timp pentru ea. Agenții se împărțiseră și ei, pentru a acoperi o zonă cât mai mare. Ot, însoțit de doi colegi, aluneca silențios dar rapid pe platforma velo a costumului, avansând spre una din intrări, numită Antica, acolo unde fuseseră localizați atentatorii. Santinelele vex, date peste cap la un moment dat de interferențele bine țintite ale intrușilor, se regrupau acum și o parte din cele disponibile se deplasau și ele spre poartă. Ot și agenții săi depășesc una. Santinela e un fel de crustaceu artificial, masiv, înalt, cu multe perechi de picioare, ce se deplasează rapid și poartă, fără să se vadă, un număr însemnat de arme și sensori. E semiinteligentă și învață din situațiile pe care trebuie să le gestioneze. Santinela vex raportează scurt situația iar Ot trece mai departe. Grupul de atentatori se află deja în fața intrării, așa sună informațiile gestionate de Ot și echipa sa. Intrarea sau, dacă vreți, ieșirea din primul tehnostrat spre... necunoscut, e la doar câteva minute. Ot dă ordine. Costumele agenților comunică între ele iar prin dialogul lor se coordonează pentru atacul final. Agenții năvălesc din toate părțile și se grupează într-o formațiune de asalt în fața porții. Între colonadele intrării Antica se află exact ceea ce îl îngrijora pe Ot. Câmpul de energie vizibil doar prin filtre se lăfăie, parcă vesel, nepăsător. Recodat, reprezintă o stavilă aproape de netrecut, cel puțin nu într-un timp convenabil, pentru agenții VORC. Ot lovește cu pumnul în perete, eliberându-se astfel de presiune. Antrenamentul său, însă, nu-i dă voie să fie descumpănit. Nu-i permite să piardă timp. De aceea, calculează intens o soluție. Agenții din jurul său au rămas încremeniți și par impasibili. Așteaptă un ordin care întârzie să vină. Ot se conectează cu baza de date a VORC, rulând algoritmi oficiali de decodare. Deși sunt analizate trilioane de variante pe secundă, nimic nu se potrivește și poarta rămâne neatinsă. Ofițerul VORC nu poate pierde, însă. Nu e stilul său. Retrage căutătorul și accesează o conexiune încriptată. Riscă enorm dar trebuie să intre, cu orice preț. Face un transfer rapid de bani din contul personal, încriptat și el. O sumă foarte mare dar pentru Ot cariera are o importanță  capitală. Va dura puțin dar există o persoană care poate să-l ajute. O singură persoană, un Maestru Twister. Sunt rari, poate cinci sau șase, pe toată planeta. Sunt, practic, zeii datasferei. Oficial, nu există și nu lasă nicio urmă palpabilă, niciodată. Accesul la ei e cu totul special iar Ot se poate mândri, în cel mai mare secret, că poate contacta un asemenea maestru. E conștient că dacă s-ar afla, acest lucru nu l-ar costa doar cariera, ci și existența. Utilizarea serviciilor unui Maestru Twister poate duce la shut down fără nicio problemă. Trec, cu greu, câteva minute. Apoi vine și mesajul multașteptat. Maestrul Twister e de acord să lucreze pentru el. Ot să ordin agenților să se pregătească, apoi primește un cod. O singură variantă. Totul sau nimic. Câmpul de energie cade. Nu pentru mult timp. Santinele vex se aliniază în fața intrării iar agenții pătrund, unul câte unul. Ot pășește dincolo, urmat de câțiva agenți. Apoi, energia înregistrează o fluctuație, prinzând în cadrul porții un agent, care pur și simplu explodează. Ot se îndepărtează rapid, deoarece fluctuațiile se manifestă și pe verticală. Undele palpitânde mai prind câțiva agenți, pe care îi transformă într-o cenușă fină. Ot continuă să se îndepărteze, însoțit de subalternii săi. Nu mai poate face nimic pentru ceilalți.   

 

10

Is merge pe jos, neatentă la tumultul urban. Șuvoa-iele de cetățeni pe platforme velo o ocolesc, ca pe o piatră în mijlocul unui râu de munte, agitat. E, probabil, elementul cel mai lent din tot acest tablou vivace. Informațiile din ultimele ore îi ascuțiseră la maxim spiritul de jurnalist, acea emoție specifică, ce nu seamănă cu nimic altceva. Simte că e în pragul unei mari descoperiri, unui eveniment de o magnitudine fără precedent. Toate datele conduc spre această perspectivă. Trecuse prin multe în cariera sa de ziarist dar acum parcă e altceva și dacă ar ține cont numai de pozițiile înalte ale surselor sale. Se simțise întotdeauna atrasă de această meserie. Încă de la deșteptare, când putea alege, considerase că asta o definește cel mai tare. Să duci informația corectă, relevantă, către publicul tău, asta e totul, nu i se părea nimic mai important. Până la urmă jurnalismul, această nobilă profesiune, atunci când o faci cu har și cu talent, duce lumea înainte, cu bune sau cu rele. Spațiul public e, sau ar trebui să fie, motorul incontestabil al civilizației. Is se formase, însă, în ani buni. Dincolo de matricea instalată după deșteptare, avusese nevoie de mult timp pentru a deveni cu adevărat un jurnalist bun. Perfecționarea ei e însă continuă. Lumea evoluează inexorabil și trebuie să se plieze pe această realitate sau chiar să fie cu un pas înainte. Trotuarele, străzile, aerul dintre clădirile fusiforme și ascuțite, înalte parcă până la cer, e plin de mijloace de transport silențioase dar zumzetul lor neîntrerupt creează o presiune de neocolit. Is, mergând încet, la pas, e o apariție inedită în acest decor. Nu se grăbește niciunde dar mintea ei rulează constant și cu o viteză enormă analize. Nu poate încă prefigura un articol, deoarece din acest puzzle lipsesc  unele informații esențiale. Cunoaște până acum că cineva caută ceva dincolo de primul tehnostrat. Dincolo de acesta e doar solul antic al Terrei, arid și neprimitor. Is e printre puținii terrieni care știu asta. Pădurile, natura întreagă, plantele, apa, animalele, peștii, dispăruseră demult. Dacă existaseră vreodată. Ele au supraviețuit doar în complexe simulări, păstrate ca niștre tradiții de origine necunoscută și la care nu are multă lume acces. Nu toată lumea agrea, desigur, acest trecut mitic al Terrei. Pentru majoritatea cetățenilor erau legende iar păstrarea acestei realități încețoșate de trecerea timpului, multora le părea un cult bizar. Ce fel de structuri biologice puteau fi acelea? Ce anima toată acea presupusă lume? De unde până unde aceste credințe? Năzbâtiile astea erau puse cel mai des pe seama unei forme de artă. O artă stranie, însă, ale cărei izvoare se pierdeau undeva, în neant, iar cei care le promovau erau priviți cu suspiciune și, cumva, marginalizați. Nu puteai căpăta o slujbă serioasă cu asemenea idei. Is, însă, se simțise întotdeauna atrasă de mitologia neconformă a Terrei. Dacă celor mai mulți li se părea cel puțin bizară o Terra biologică, împânzită de ființe izvorâte parcă din imaginația unui lunatec, Is vedea această variantă de trecut drept una interesantă, cel puțin ca exercițiu intelectual. Cu toate că nu credea cu adevărat în asemenea idei, era la curent cu activitatea unor  comunități care susțineau cu fervoare aceste lucruri. Subiectul la care lucrează Is pare că vine tocmai pe acest fundament, de aceea e atât de interesant pentru jurnalistă. Dacă cineva dorește cu ardoare să ajungă dincolo de primul tehnostrat, în ceea ce îndeobște se numește Stratul Primordial, există șanse serioase că ceva din istoria neconvențională a planetei să fie real. De fapt, ideile științifice, în continuu duel cu cele creaționiste, născuseră îndelungi polemici. Marea majoritatea a savanților serioși susținea apariția terrienilor în urma unei informații inițiale. O structură de date agregată accidental, care devenise, ulterior, conștientă de sine. Repetate perfecționări evolutive conduseseră la ceea ce sunt astăzi locuitorii Terrei. Logicii, aparent fără fisură, îi scăpau poate, totuși, anumite elemente, anumite aspecte care țineau de conservarea energiei, în contradicție cu aspectul cetățenilor, de structurile sociale, care păreau a nu fi ținut strict de necesitățile evoluției. Pe de altă parte, anumite grupuri religioase clamau că undeva, în negura timpului, ar fi existat un creator și că actuala societate e închipuită după asemănarea sa. Lucru greu de digerat, desigur. Și totuși, Terra, Pământul mitic, e reflectat în nenumărate simulări care poate că nu sunt doar simple forme de artă imaginativă. Is încearcă să lege toate aceste lucruri de evenimentele în curs. Nu poate face încă toate conexiunile dar simte că undeva există o legătură. Încearcă să compileze cât mai multe informații dar majoritatea vin din zona convențională. Își administrează o doză de senz, așa cum face de obicei când e în dificultate. Pentru ea, senz-ul nu înseamnă doar relaxare sau experimentare, ci un adjuvant de nădejde în găsirea explicațiilor, soluțiilor. Senz-ul îi deschide căi nebănuite de rațiune și orizonturi perceptuale inedite. Dincolo de versatilitatea inteligenței ei, dincolo de enorma datasferă, dincolo de zestrea informațională a speciei ei, latura aceasta puțin explorată e cea mai fascinantă. După părerea Is-ei e o crimă să interzici astfel de lucruri. Fără senz societatea, cetățenii acesteia, îi par forme fără fond, într-un decor ipocrit. Is continuă să se deplaseze pe jos dar tot mai multe informații pe care le procesează o conduc spre ideea că ar trebui să se afle în Tehnostratul 1. Consultă conturile în care abonații săi o plătesc pentru materiale, pentru că o deplasare până în primul tehnostrat nu e deloc ieftină. Iar pentru a se menține independentă, Is știe că trebuie să se descurce pe cont propriu. Mai are însă nevoie de ceva. Trebuie să-l sune pe Do, ofițerul de presă al Ministerului de Interne. Face apelul, sperând ca Do să fie disponibil.

- Interesant avatar, Is!

Do se materializase lângă bistroul unde se oprise Is. Bărbatul, brunet, într-un costum negru, elegant, îi zâmbește cu deferență. Dincolo de aparența acestui surâs Is știa că se ascunde o structură oțelită, capabilă să țină în mână toate secretele Ministerului. Confruntarea continuă dintre capacitățile și curiozitatea Is-ei și ale colegilor săi și diplomația absolut remarcabilă a lui Do, era un joc abil, în care când o tabără, când alta, făceau câte un pas înapoi. 

- Mulțumesc, Do. Cred că ești cam ocupat, nu? Ricanează un pic Is. 

- Nu mai mult decât altădată dar, da, trebuie să admit că avem de lucru. Pot să fiu de ajutor?

Is a admirat întotdeauna la purtătorul de cuvânt eleganța și naturalețea cu care echilibrează lucrurile. Nu e agitat, nu e panicat, toarnă mult firesc în atitudinea sa. Sigur, îl ajută și setările sistemului cognitiv dar nu numai datorită lor Do este specialist în domeniul său ci e și rodul anilor buni de exercițiu în această profesie dificilă. Așa că Is-ei îi trebuie ceva abrupt. Diplomația versus diplomație este, simte jurnalista, contraproductivă în acest moment. 

- Avem un atentat în desfășurare, Do. Poți confirma?

Ofițerul de presă surâde din nou. Pare că nimic nu-i poate perturba echilibrul profesional. Și totuși, Is simte o anumită încordare la Do. Imperceptibilă și totuși prezentă. Bărbatul face o pauză de câteva secunde. Alege și el calea directă.

- Pot confirma, Is. Nu i-aș spune chiar atentat dar există o acțiune a forțelor publice în desfășurare pentru a neutraliza un grup.

- Ce fel de grup? insistă Is.

- A avut loc un atac. În Tehnostratul 1. Nu cunoaștem încă exact natura sa și nici motivul. Ținem legătura permanent cu forțele noastre din teren.

- VORC? Agenți VORC?

O altă secundă de derută la Do îi confirmă fără dubiu Is-ei că treaba e complicată și că acolo e vorba de o intervenție a temutului serviciu. În plus, o asemenea acțiune în Tehnostratul 1 se întâmplă extrem de rar. De fapt, Is nu ține minte să se fi petrecut vreodată în ultima sută de ani.

- Is, rostește oarecum moale, Do, agenții VORC n-au mai intervenit de sute de ani. 

- Poți confirma sau infirma că acolo acționează acest serviciu?

- Mă tem că nu am alte informații până în acest moment, Is. Te voi contacta de îndată ce vom ști mai mult. 

Pentru Is era suficient. Acolo se întâmpla ceva serios și informațiile ei păreau veridice. Revede în memorie traseul acțiunii, agregat cu ajutorul datelor ei. 

- Te mai pot ajuta cu ceva, Is? Surâde din nou Do.

- De fapt, da. Am nevoie de un permis de trecere în zonă. 

- Regret, dar nu putem permite acum accesul presei acolo. De fapt, accesul nimănui. La revedere, Is, voi reveni cu informații pe măsură ce ele ne vor parveni. 

Is înțelege că până în acest moment atât poate obține, oficial. Deocamdată pista e închisă dar lucrurile par a se desfășura așa cum le anticipase. Închide cu Do și-l apelează pe Ze.    

 

11

Grupul de atacatori avansează decis prin Orașul Antic. Oricine în locul lor ar fi avut un șoc cultural. Această zonă practic nu există și totuși, iată, în toată splendoarea sa, o arie urbană fascinantă, menținută perfect. Un enorm muzeu în aer liber, conservat în totalitate. Oricine ar fi rămas descumpănit dar nu și grupul condus de Vo, care e format din soldați antrenați să nu pună întrebări. Sunt ca niște mașinării, eficiente, decisive, atunci când vine vorba de o misiune. Nu-i surprinde nimic, nu-i interesează nimic, în afara scopului final. Traseul lor duce printre clădiri cenușii, de diverse mărimi, printre obiecte metalice de diferite culori, trece prin zone populate cu un fel de material biologic dominat de verde. Echipamentul grupului e setat pe protecție iar graficele din ferestrele lor cognitive țin în permanență sub control situația. O lumină de zi, alburie, intensă, scaldă această urbe veche de mii de ani, în mod miraculos, intactă.  Vo acumulase mai multă informație decât cei din grupul lui, în ce privește obiectivul traversat și acum, vrând-nevrând, o folosea. Orașul antic, singurul obiectiv păstrat pe suprafața primului strat sau Stratului Primordial, despre care, oficial, se vorbea doar ca de un mit îndepărtat, ar fi avut atâtea implicații, odată revelat publicului, încât ar fi produs cu siguranță o răsturnare majoră politico-militară. Ori, regimul nu-și permitea așa ceva. Secretul era deplin sau cel puțin fusese, pentru că, iată, un grup de indivizi, organizați într-o discretă asociație, ajunsese la această informație. Materialul din care era realizat, materia biologică de pe suprafața sa, constituiau un mister absolut. Doar câțiva înalți oficiali politici și guvernamentali, cu echipele lor de savanți, aveau acces pe acest teritoriu și puteau lucra la cercetarea valoroaselor relicve. Din păcate, pentru ei, Vo va trebui să elimine pe oricine i-ar sta în cale sau măcar ar afla de prezența lor în acest sit. Grupul continuă să avanseze spre centrul a ceea ce instrucțiunile sale numește oraș, ținând în același timp sub observație acțiunile agenților VORC. Vo știa că, odată pătrunși în sit, nu mai există aici nicio forță care să acționeze. Protecția Orașului Antic se baza pe secretul profund al existenței sale și pe apărarea complexă de dincolo de Primul Tehnostrat. Savanții nu permiteau aici niciun fel de acțiuni militare, nici măcar sisteme automate de supraveghere și intervenție. Vo se baza pe acest lucru. Acțiunile grupului constituiau practic un sacrilegiu pentru aria aceasta protejată dar scopul final depășea cu mult aceste considerații. Lui Vo nu-i păsa în niciun fel de orice istorie, mit, legendă, muzeu sau orice ar putea fi. Avea o misiune pentru care era plătit inimaginabil de bine și asta îl făcea să se concentreze puternic pe ceea ce avea de făcut. Șia că dispune de un avantaj  față de autorități, care erau nevoite să respecte legea. El nu trebuie să respecte nimic. Și totuși, analizând date complexe putea trage concluzia ușor îngrijorătoare că agenții VORC vor depăși și ei limita. Informațiile sale conduceau în mod cert la realitatea că pe urmele lor se aflau agenții temutului serviciu. Chiar dacă nu mai fusese nevoie să acționeze de foarte mult timp, antrenamentul celor din VORC nu se oprise nicio secundă. Vo știa cu ce se confruntă și totuși, analizând toate datele misiunii, era încrezător în succes. Pregătirea sa nu era cu nimic mai prejos decât a celor din serviciu. De fapt, Vo ajunsese la un stadiu superior, devenind practic o mașină de luptă de o valoare inestimabilă. 

- Au pătruns! 

Unul din luptătorii grupului său îi transmite o construcție grafică agregată din datele furnizate de senzorii lăsați în urmă de echipa de asalt. Agenții VORC, câteva zeci, avansau pe un traseu extrem de eficient, după ei. Nu le trebuise mult timp să treacă prin poartă, oricum mai puțin decât spuneau estimările lui Vo, ceea ce îl face să creadă că utilizaseră și altceva decât informații oficiale. 

- Nu mai e mult, le vorbește Vo, colegilor săi. Vreau să rămâneți concentrați pe misiune. Pachetul nostru e în clădirea desemnată cu numărul 5. Nu ieșiți din setări, nu ezitați să anihilați pe oricine vă iese în cale. Odată ajunși în structură vom avea nevoie de unul dintre cei care se ocupă de întreținerea sistemului. După aceea, nu ne va mai fi de folos nici el.  

- Am mișcare în față!

Unul dintre atacatori, cel din vârful rombului format din grupul care înaintează spre obiectiv, raportează câțiva indivizi, la aproximativ 100 de metri. Stau în jurul unui obiect roșu, metalic, de circa cinci metri lungime, așezat pe patru elemente circulare. Suprafețele sale aspre lucesc în lumina albă. Potrivit informațiilor lui Vo, ar putea fi un mijloc antic de transport dar aceasta nu are nicio relevanță acum. Grupul de indivizi se întoarce spre atacatorii care au sosit ca niște umbre letale și i-au înconjurat. Vo îi dezmembrează metodic, în câteva secunde. Mișcările sale, prea rapide pentru a fi urmărite liber, încetează atunci când niciunul dintre indivizi, probabil savanți, nu mai e întreg. Un shutdown brutal, aproape instantaneu, pune capăt existenței îndelungi a istoricilor din Orașul Antic. Grupul își reia deplasarea inexorabilă spre obiectiv. Clădirea 5 apare în față, ca un paralelipiped destul de înalt, printre alte obiective asemănătoare. În sistemele cognitive ale luptătorilor e marcată cu albastru, plină de grafice și cifre. O hartă, de fapt o intruziune vizuală în timp real a coridoarelor și încăperilor interioare se materializează în fața grupului. Obiectivul e undeva sub nivelul construcției. Cei șapte atacatori recompun formația de atac și pătrund în clădire, după ce traversează atenți o zonă verde, cu materie organică, necunoscută. Încăperile ciudate, întortocheate, coridoarele labirintice le dau un pic de furcă dar informațiile lor se updatează în timp real și compun permanent modele de deplasare. Luptătorii lui Vo elimină, unul câte unul, pe cei ce activează în această stranie construcție, avansând spre obiectiv. Savanții, pașnici, n-au nicio șansă în fața celor coordonați de Vo. Ultimul individ rămas teafăr stă în fața unui fel de aparat antic, rudimentar, cu un ecran ciudat. Se ridică brusc, la vederea lui Vo și a celor care îl însoțesc. Înțepenește în față costumelor lor negre. E un bărbat între două vârste, îmbrăcat cam neîngrijit, care-i privește cu ochii mari. Vo își descompune casca de asalt. Chipul său mai degrabă colțuros apare treptat printre pârâiașele lichide ale căștii, care se resorb încet în costum. 

- Eșantionul Adam! Acum! rostește indiferent, Vo. 

Savantul tresare puternic. Sistemul său cognitiv e total nepregătit pentru astfel de șocuri. Cine sunt acești indivizi? Ce știu ei despre asta? De unde cunosc această denumire? Întrebări, ipoteze absurde, analize trunchiate, informații haotice se zbat în creierul său cu forța unor berbeci ce amenință să spargă o stavilă rezistentă. Cine sunt cei care au pătruns în Orașul Antic, acolo unde, în afara câtorva aleși, nimeni nu a călcat, de mii de ani? Și  pentru ce? Savantul refuză să creadă că e real ce i-au cerut. Sistemul său de cogniție încearcă din răsputeri să respingă ceea ce tocmai a perceput. Din costumul lui Vo se materializează o spirală dintr-un fel de energie aproape transparentă. Îi poți ghici forma doar uitându-te atent la tremurul aerului din jurul conturului ei. Spirala se înalță și se apropie ușor de bărbatul lipit de aparatul său ciudat. Se rotește încet, emițând un brum slab și se îndreaptă spre unul dintre brațele savantului. Bărbatul nu are nevoie de explicații suplimentare. Șie că poate fi dezarticulat într-o fracțiune de secundă. 

- În regulă, în regulă! spune grăbit, bărbatul din Orașul Antic. Nu sunt soldat, nu sunt curios să mă conving de tehnicile voastre de retorsiune. Numai că, mă tot întreb de unde ați apărut și pentru ce aveți nevoie de ceea ce-mi cereți. Nu am mai văzut luptători de sute de ani. Cine sunteți voi?

Savantul trecuse pe modul de siguranță, ceea ce îi dădea un oarecare calm și un pic de inițiativă. 

- Nu avem prea mult timp, rostește Vo, uscat. Vrem eșantionul.  

Cel mai bine păzit secret al actualei civilizații urma să ia calea unor mercenari și istoricul nu avea cum să împiedice asta. Cui oare îi trebuia așa ceva? Și pentru ce? Întrebări, totuși, inutile, în aceste condiții. Bărbatul se întoarce și mișcă un braț în aer. În mijlocul încăperii se dezvăluie treptat un câmp alburiu, cubic, invizibil până atunci în toate spectrele. Savantul se întoarce spre Vo. 

- Aici este, luați-l!

Luptătorul lansează un pachet de scanare dar realizează repede că nu are codul contraarmonic. Spirala de energie se înfige fulgerător în câmpul cubului dar contactul naște o explozie de unde ce pune la pământ aproape întreaga echipă. Mai puțin pe cei care se află în formațiune de protecție, în afara încăperii. Costumul lui Vo vibrează intens, încercând să se apere de valurile energetice, în timp ce savantul caută să se salveze printr-un fel de ușă rudimentară, pe care încearcă să o tragă cu brațele la o parte. Spirala tremurătoare îi retează un picior. Bărbatul se izbește puternic cu capul de perete, apoi se prăbușește ca un sac, pe sol. Nu apucase să-și blocheze receptorii durerii și urlă prelung. Indiferentă, arma lui Vo îi secționează și un braț. Unul dintre mercenari generează un pachet de blocare și savantul nu mai e stăpân pe setările sale. Nu-și poate opri durerea și zbiară fără întrerupere. Până la urmă, contratacurile costumelor luptătorilor reușesc să reechilibreze energiile și bărbații se ridică de jos. Vo îl ridică pe istoric, poziționându-l în fața cubului alburiu. 

- Va continua multă vreme așa, poate fi și mai rău, îi șoptește mercenarul. Deschide-l!

Cu sistemul cognitiv la limita funcționării, savantul conturează un simbol în aer și cubul se scurge în sol. Din el cade un mic recipient. Vo îl ridică și îl strecoară într-o fantă a costumului. 

- Nu avem nevoie de o asigurare? întreabă unul dintre luptători, arătând cu capul spre savant.

- Nu, ne-ar întârzia, decide Vo și lasă corpul bărbatului să se prăbușească. Spirala îl dezmembrează în multe componente mărunte și apoi se resoarbe în costumul mercenarului.   

 

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică